Să tragem linie. Spania şi Olanda, două echipe frumoase, ambele câştigătoare pentru că şi-au împlinit visul finalei. Germania, ca un tăvălug precis, cu locul trei asigurat decent. Revelaţia Uruguay, cu magistrul Forlan şi cu henţul de aur al lui Suarez. Ghana, care a fost la o secundă de semifinale, când penalty-ul ratat de nefericitul Gyan a lăsat Africa în afara careului de aşi. Brazilia, aflată puţin în vizită, cu un antrenor chitit să-şi ţină în lesă tactică nişte jucători care abia aşteptau să rupă lanţul ca să danseze fotbal în ritm de samba. O Argentină care şi-a forţat norocul pe mâinile cu ceasuri ale greşit-credinciosului Maradona.
În rest, cuvintele ies greu. Să nu uităm totuşi de „puşcăriile” Franţa, Anglia şi Italia, de promisiunea americanilor pentru ce va să vină, de perpetuum mobile japonez şi de nord-coreenii care n-au dezertat din cantonament. Ne vor rămâne în memorie şi arbitrajele împotriva umanităţii şi a tehnologiei, girate de maleficul din fruntea FIFA. Plus vuvuzelele, repudiate de multe timpane, dar care mie deja îmi lipsesc.
Ce figură a dominat Mondialul? Am început rubrica de faţă cu imaginea lui Nelson Mandela (foto). O închei la fel. În ciuda aroganţelor occidentale, Africa merita un campionat mondial. Dacă nu pentru zecile de milioane de suporteri fără televizoare&jabulani&apă curentă&pâine, măcar pentru suferinţa celui care şi-a pus viaţa la bătaie în numele semenilor. Binecuvântaţi de spiritul lui Mandela, putem uita de tot ce nu ne-a plăcut la acest Mondial. Iar africanii vor şti, de aci înainte, că au drepturi egale pe Planeta Fotbal.
Laurenţiu Ciocăzanu
