Sunt căsătoriţi de mai bine de 25 de ani, lucrează împreună, se completează, se contrazic, se susţin, se provoacă. Indiferent care teatru le găzduieşte, spectacolele ce poartă semnătura directorului de scenă Victor Ioan Frunză şi a scenografei Adriana Grand sunt, şi o spunem fără să fim duplicitari, evenimente teatrale.
Vă recomandăm să vedeţi oricare dintre piesele ce poartă semnătura lor, au montat atât în Bucureşti, cât şi în teatrele din ţară, dar şi peste graniţă. Noi, pentru acest număr, i-am provocat la poveşti, despre prima întâlnire cu teatrul, despre persoanele care le-a marcat carierele, dar şi despre generaţia nouă de actori, pe care cuplul Frunză-Grand o susţine şi îi oferă şansa să se afirme.
Aţi stat o săptămână la Budapesta. Ne spuneţi cum a fost?
Adriana Grand: Da, am fost selecţionaţi într-un festival cu două spectacole, „Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi” de la Teatrul Maghiar din Timişoara, care a luat şi premiul pentru cel mai bun spectacol stagiunea trecută, şi „Liliom” de la Teatrul din Miercurea Ciuc. Am avut parte de o surpriză foarte plăcută, mai bine de jumătate din sală, care are 530 de locuri, era plină cu actori cu care noi am lucrat, cu regizori şi oameni de teatru. A fost o întâlnire foarte plăcută.
Victor Ioan Frunză: Eu n-am putut merge, acum lucrez la un diptic, „Îngeri în America” al lui Tony Kushner, compus din piesele „Mileniul se apropie” şi „Perestroika”. Spectacolul se va juca la Teatrul Metropolis şi, pentru că eram în repetiţii, n-am putut ajunge la Budapesta. M-am uitat în schimb pe internet, am urmărit reacţiile, am văzut imagini din sală şi m-au bucurat ecourile.
La acest interviu mi-am propus să vă provoc la poveşti. Când şi cum a intrat teatrul în viaţa dvs.?
A.G.: M-am ciocnit întâmplător cu teatrul. După ce am terminat facultatea, am fost repartizată la Oradea. Eu am terminat Grafică publicitară, nu aveam contact cu teatrul, mai făcusem afişe, mai mergeam la teatru la Cluj, dar n-aş putea spune că eram o pasionată de teatru. Îmi plăcea în schimb să citesc teatru, ceea ce-mi place şi acum foarte mult. Dar la Oradea, la Casa de Cultură unde fusesem repartizată, nu era loc, atunci m-au pasat la teatru, la atelierul de pictură. A fost un lucru foarte bun, am învăţat multe lucruri, pe urmă am preluat atelierul foto al teatrului, şi tot acolo m-am întâlnit cu Victor. Printr-o întâmplare, de fapt. El rămăsese fără scenograf, îmi văzuse nişte lucrări într-o expoziţie şi mi-a propus să lucrăm. Primul nostru spectacol, făcut pentru Festivalul Teatrului Scurt, a luat toate premiile. Încă nu ştiam cuvintele specifice teatrului, denumirile şi am învăţat din mers. A fost o întâmplare sau am putea vorbi despre soartă.
Aţi lucrat la atelierul foto, de atunci şi pasiunea pentru fotografie?
A.G.: Am făcut fotografie şi în facultate, era materie obligatorie. Dar mi-a plăcut întotdeauna şi cred că fotografia de teatru chiar este un domeniu special. Îmi place să-mi fotografiez spectacolele, le cunosc şi ştiu ce trebuie fotografiat. Îmi place să fotografiez din unghiuri mai puţin obişnuite, detest fotografiile făcute din mijlocul sălii, imagini statice până la urmă. Ori teatrul este prin definiţie o artă în mişcare, se stinge în secunda următoare, şi acest inefabil, acest efemer, de fapt, e foarte greu de surprins într-o fotografie.
Dl Frunză, când a intrat teatrul în viaţa dvs?
V.I.F.: Teatrul a intrat în viaţa mea când aveam 4 ani. La grădiniţă, în sala în care stăteam, exista ceva miraculous: un dulap îngropat în perete, o dată pe an, dulapul se desfăcea, iar în spatele lui era o uşă care dădea într-o scenă, din sala de festivităţi a şcolii, din care făcea parte şi grădiniţa. Când trebuia să spunem poezii la o festivitate, prin acel dulap intram în scenă şi mi-amintesc că era ceva extraordinar să văd cum se desface un perete şi poţi intra pe o scenă de teatru. Pe urmă, am făcut şcoala tot acolo, în Bucureştii Noi, unde am făcut şi un spectacol, când aveam 12 ani. Am scris scenariul, am făcut şi scenografia, l-am şi jucat, mi-am dat seama la un moment dat că era foarte lung, pentru că lumea tot căsca în sală. Teatrul a intrat destul de devreme în viaţa mea. Eram la şcoală, în clasa întâi, am luat tramvaiul spre Centru şi am căutat un teatru. În Piaţa Cosmonauţilor era Teatrul Ion Creangă şi am intrat la „Cei trei muschetari”. Şi acum când ajung la Ţăndărică, este în fosta clădire a teatrului Creangă, îmi aduc aminte de locul unde am stat atunci. Ştiu că eram atât de preocupat să nu-i deranjez pe cei de pe scenă, încât mi-au amorţit picioarele, n-am îndrăznit să mă mişc, iar la pauză nu mai puteam să mă ridic.
Există lucruri pe care le-aţi învăţat ori persoane care v-au marcat, care v-au influenţat cariera?
A.G.: Am făcut un liceu de arte plastice şi am avut un profesor care ne-a învăţat să desenăm mâinile şi picioarele personajelor. Şi acum, când fac schiţe de costum şi când în mod normal n-ar trebui să mă preocupe să desenez mâinile ori picioarele, eu nu mă pot abţine să nu le fac. Ne-a învăţat că un corp nu e terminat dacă nu desenezi şi mâinile, şi picioarele, şi cel mai greu lucru de reprezentat din corpul uman tocmai ele sunt. A fost o lecţie care s-a imprimat atât de puternic în memoria mea, încât nu mă pot opri să nu le desenez.
V.I.F.: Întâlnirile sunt extrem de importante în viaţă. Eu, de exemplu, am avut o întâlnire care m-a marcat: spectacolele lui Liviu Ciulei. S-a întâmplat destul de devreme, pentru că începusem să merg la teatru pur şi simplu, fără a urmări ceva anume. Am văzut spectacole făcute de Ciulei şi, deşi eram destul de mic, mi-am dat seama că asist la ceva foarte mare. Au fost o lecţie destul de importantă, cineva apoi ne-a ajutat să vedem şi o repetiţie a domnului Ciulei, unde atmosfera era extraordinară. Era cineva cu care aş fi vrut să semăn. M-a impresionat şi felul excepţional cum conducea actorii, de fapt lăsându-i liberi sau lăsându-le această impresie. Chiar dacă nu m-am întâlnit direct cu dânsul, decât după mulţi ani, faptul că i-am văzut spectacolele, că l-am văzut la lucru, m-a influenţat decisiv în felul de a face teatru. De asemenea, cred că un lucru important, mai ales pentru un om de teatru, este atmosfera în care s-a format. Ori teatrul în care eu m-am format, deşi era în perioada comunistă, era un teatru de doamne şi de domni şi asta a fost un lucru bun. Erau oameni care-şi respectau meseria, era o nobleţe excepţională pe care rar o întâlneşti astăzi. Un teatru care, deşi marcat de conflicte de creaţie, avea o nobleţe a breslei, care eu cred că e foarte necesară acestui domeniu.
Lucraţi în teatru de 30 de ani. Ce vă mai provoacă?
V.I.F.: Faptul că mai fac încă teatru e mai mult o îndărătnicie. Mă încăpăţânez să fac teatru, pentru că este din ce în ce mai greu să faci această meserie. Din fericire, am mers mult prea departe ca să mă mai întorc. O motivaţie bună, în aceste momente destul de grele pentru teatrul românesc, este acribia şi încăpăţânarea de a face teatru. Sigur că avem şi curiozităţile creatorului sau ambiţiile creatorului, dar să mă credeţi pe cuvânt, a devenit foarte greu să faci teatru. Mă refer la o desconsiderare a creatorului nemaiîntâlnită până acum. Nu numai în teatru, uitaţi-vă în jur, cultura de expresie română a dispărut. Instituţiile de cultură sunt din ce în ce mai prost finanţate (şi administrate, complează doamna Grand), Bucureştiul are 11 teatre cu tot cu Circul, Budapesta are 150. Am pus în scenă „Furtuna” la Centrul Cultural N. Bălcescu pentru că e o bună motivaţie să faci un spectacol într-un loc care tinde să fie teatru. Şi, nu în ultimul rând, faci teatru pentru că ai ceva de spus, pentru că până la urmă un creator trăieşte prin ceea ce reuşeşte să comunice lumii. De ce facem teatru? Şi asta e o întrebare importantă. Pentru cine-l facem? Nu pentru premii sau bani, facem teatru fiindcă avem ceva de comunicat celor care au nevoie de teatru. Faptul că sălile sunt mereu pline demonstrează că este nevoie de o metaforă pe care teatrul o poate umple.
A.G.: Revin la spaţiul de aici, unde am avut parte de o frumoasă experienţă. Nu a fost uşor să facem spectacolul, locul nu a intrat în circuit. Totuşi, la „Furtuna” întotdeauna am avut sala plină, de multe ori a trebuit să punem scaune în plus. Nu pot să spun cât ne bucurăm când intră cineva şi ne întreabă dacă poate cumpăra un bilet la „Furtuna”, indiferent de motiv (unii au văzut pe internet, alţii sunt interesaţi pentru că este făcut de Victor, ori pentru că e vorba de „Furtuna”), satisfacţia e foarte mare. A avea 70 de spectatori, care vor să vadă un spectacol, în altă sală decât una obişnuită de teatru, în condiţii mai puţin confortabile, e mare lucru. Oamenii renunţă la multe pentru un spectacol, asta pentru noi este foarte încurajator.
Ca oameni de teatru, care este cel mai mare pericol, lucrul de care vă feriţi?
A.G.: Să te mulţumeşti cu ceea ce faci, să fii convins că e perfect. Automulţumirea. În momentul în care nu te mai îndoieşti, nu evoluezi, este evident. Nu spun că nu e bine să fii mulţumit de anumite lucruri, doamne-fereşte, asta ar fi dezastruos.
V.I.F.: Automulţumirea e într-adevăr un mare pericol. De aceea mă feresc să intru în zona competitivă a artei teatrale, pentru că un artist care primeşte prea multe premii riscă să devină suficient, ajunge să capete complexul Dumnezeu. Premiile nu definesc un artist, niciodată, comunitatea îl defineşte, cei care vin la teatru, cei care-l înţeleg, cei care-l critică. Autosuficienţa reprezintă cel mai mare pericol, trebuie să te temi, ca artist trebuie să ai o frică permanentă că greşeşti, că nu ai ajuns unde vroiai.
A.G.: Faţă de un amator, cred că un artist nu poate să-şi permită relaxarea. Trebuie să ai frică, emoţii, nu poţi fi relaxat. Amatorii sunt relaxaţi, pentru că fac acel lucru de plăcere şi pentru distracţie. Noi lucrăm. Indiferent a câta reprezentaţie este, noi avem aceleaşi emoţii.
Domnule Frunză, după premiera unui spectacol, mai sunteţi tentaţi să lucraţi la anumite scene?
V.I.F.: Se fac modificări, nu le fac doar eu, ci cred că mai toţi cei autentici. Nu e o practică, dar a nu considera premiera un punct finit e un lucru bun, pentru că un spectacol se verifică în contact cu publicul. Cred că ne fereşte şi de senzaţia de serbare şcolară. Am făcut mai demult un spectacol după o piesă de Jean Anouilh, „Becket”, la Teatrul din Cluj, şi ştiu că după premieră am mai lucrat o lună şi jumătate, jucând-o. Cred că după toate acele modificări a ieşit un spectacol de care am fost mulţumiţi cu toţii. Nu-mi plac serile de premieră, sunt marcate de acel public de specialişti, care practic nu vine la un spectacol ci la o vivisecţie. Sigur, şi asta face parte din viaţa unui spectacol. Dar cred cu putere că un spectacol trebuie perfecţionat şi după ce l-am jucat cu public. În engleză termenul e mai bun, „the opening”, de fapt este o deschidere. În perioada interbelică, teatrele aveau un obicei mult mai bun decât acum. Plecau cu spectacolele în turneu prin ţară şi abia după vreo 20 de reprezentaţii veneau în Bucureşti pentru premieră. E important să lucrezi şi după premieră pentru că te scoate din zona de slujbaş, de funcţionar. Sunt şi situaţii fericite, în care spectacolele nu mai au nevoie de îmbunătăţiri, cum a fost „Furtuna”, mi-am dat seama că spectacolul se autosusţine, nu mai e nevoie ca eu să vin să-l văd.
În Bucureşti, în ultimul an aţi montat „Cântăreaţa cheală şi Lecţia” la Teatrul de Comedie şi „Furtuna” la Centrul pentru UNESCO N. Bălcescu, cu actori tineri în roluri principale, pe care nu-i vedeam în astfel de roluri solicitante.
V.I.F.: După atâţia ani de teatru, mie îmi ajung interviurile pentru a distribui un actor, de exemplu. Bine, se întâmplă şi erori, categoric, dar după un interviu îmi pot da seama cât poate un actor. Mă bucur că aţi remarcat actorii, pentru că a fost într-adevăr o plăcere să lucrez cu actorii de la Comedie. Pe unii îi ştiam deja, pe Virginia Mirea de exemplu, pe alţii nu. Pe Andreea Samson am văzut-o în spectacolul de absolvire, în care a jucat foarte bine, pe Mirela Zeţa o văzusem fugitiv, dar mi-am dat seama că este o actriţă foarte bună.
Îmi place că mizaţi pe tineri!
A.G.: Normal, pentru toţi a existat un început! Toţi merită o şansă.
V.I.F.: Aşa este, toţi trebuie să primească o şansă. Toată lumea întreabă cine vine după „ generaţia de aur”?! Vine o generaţie de actori foarte bună, tineri extrem de serioşi, fără orgolii. Şi spun din nou, nu este adevărat că nu mai avem „mari talente”, le avem, sunt printre noi, au doar nevoie de ocazia să se exprime. Iar ca să-i vedem mai des, ar trebui să mai înfiinţăm nişte teatre, mai ales în Bucureşti, unde este un mare deficit de săli de spectacole. Teatrul nu consumă atât de mulţi bani pe cât se spune. Plus că locurile în care se face teatru sunt mai sigure pentru democraţie, este un lucru dovedit.
După premiera unui spectacol, ce reacţii aşteptaţi de la spectatori?
A.G.: Aplauze în primul rând, mă refer la seara premierei concret.
V.I.F.: Mi-am adus minte de ceva, ce ar fi trebuit să spun când am vorbit despre lucrurile care m-au definit în carieră. Când am făcut primul meu spectacol, pe o scenă profesionistă, la Teatrul din Piatra Neamţ, eram student încă şi am făcut exact aceeaşi greşeală pe care o fac şi astăzi studenţii la regie: am gândit un spectacol pentru elite, nicidecum un spectacol pentru public, acesta era o valoare negativă pentru noi. Asta era gândirea mea atunci! În seara premierei, eram atât de emoţionat încât n-am putut sta în sală, am ieşit să mă plimb. Dar n-am rezistat mult şi m-am întors şi am fost foarte uimit când am intrat în hol pentru că din sală se auzeau râsete, aplauze. M-am gândit că poate nu e spectacolul meu, eu nu făcusem un spectacol la care lumea să se bucure şi să aplaude! A fost o seară care m-a marcat! Sigur că asta aşteptăm, o reacţie şi, foarte important, să ne accepte. Reacţiile publicului (pleacă din sală, nu aplaudă) îmi arată că undeva e o greşeală, pe care trebuie s-o accept, s-o repar, s-o evit.
A.G.: Pe de altă parte, eu cred că publicul trebuie să vină cu bunăvoinţă. Nu spun toleranţă. Omul trebuie să vină liber să se bucure sau să se întristeze, depinde ce vede. Asta deranjează la specialiştii în teatru: nu vin cu bunăvoinţă la teatru, nu mai spun că vin şi cu preconcepţii. Bunăvoinţa nu înseamnă să cedezi din pretenţii, ci să accepţi că vii într-un loc în care nu eşti străin. Bucuria şi bunăvoinţa le simţim când avem public plătitor, şi el de altfel cu pretenţii artistice. Din fericire, foarte rar ni s-a întâmplat ca oamenii să plece de la spectolele noastre şi asta chiar e o mulţumire. Şi aplauzele, bineînţeles, nu din vanitate, la final aplauzele reprezintă o măsură a reuşitei unui spectacol, sunt o formă de exprimare a mulţumirii. Noi, la „Furtuna”, provocăm spectatorii la discuţii, mai ales că spaţiul ne şi ajută. Apoi, am lansat şi un blog pentru acest spectacol, unde discuţiile cu cei care au văzut spectacolul sunt mai intense. E impresionant când oamenii vin să ne spună părerea lor şi ne pun întrebări. Da, aşteptăm şi astfel de reacţii.
Urmăriţi ceea ce se întâmplă peste hotare? Trageţi cu ochiul la vecini?
A.G.: Da, da, sigur că da. Altfel devii ceea ce-am spus mai devreme, autosuficient.
V.I.F.: Mişcarea teatrală europeană poate să fie o pildă pentru noi, dar nu în sensul imitării, aşa cum mulţi cronicari de teatru de la noi ne-o recomandă. Modelele teatrale ţin de loc, de comunitate, bineînţeles nu este vorba de un teatru izolat, dar până la urmă ele poartă o amprentă locală. Eu pot vorbi de teatrele pe care le ştiu mai bine, cel din Ungaria, Germania, Cehia, chiar teatrul anglo-sexon. Interesant e că nu există prejudecăţi în abordarea repertoriului. Nu există această prejudecată din România a textului vechi, prăfuit. Ce înseamnă vechi? Ce înseamnă nou? Nu sunt nici categorii estetice, nici valori de referinţă, după acest criteriu putem spune că Shakespeare este mai bun decât Sofocle. Nu există acest clişeu al textului vechi, ci spectacolele abordează fără complexe literatura dramatică. Acum un an a fost abordată o temă aproape instantaneu în foarte multe teatre europene – Medeea. Se juca în Germania, se juca în Ungaria, acolo a fost un val destul de important, în Anglia de asemenea. Mulţi am fost de părere că acest lucru s-a întâmplat pentru că în acea piesă e vorba de datorie. Tema o reprezintă datoria şi publicul a simţit nevoia să vadă o astfel de temă interpretată pe scenă. Acesta este un lucru care ar trebui să ne preocupe şi pe noi, să abordăm teme fără să ne punem problema modernităţii sau a clasicităţii, ci pur şi simplu să vorbim despre ceea ce credem că reprezintă la un moment dat un punct de interes. Bineînţeles, teatrele din Europa sunt mult, mult mai bine organizate decât cele din România. De fapt, sunt organizate cam cum era teatrul românesc înainte de a fi reformat. Plus că teatrele independente, alternative la rândul lor sunt subvenţionate, nu aşa cum se crede la noi, că un teatru independent nu trebuie subvenţionat. Ele fac parte din datoriile pe care un guvern le are faţă de comunitate.
A.G.: Eu cred că un lucru se naşte în primul rând din cauza nevoii, dar în al doilea rând prin repetată presiune. Un exemplu mai de-aproape pot să vă dau dramaturgia maghiară. În Ungaria, există multe concursuri de dramaturgie contemporană, teatrele comandă piese anumitor autori, se poate trăi din meseria de dramaturg. Nu înseamnă că un popor este mai înzestrat ori că are mai multe talente, înseamnă că au fost susţinute. La noi, din păcate, nu există aşa ceva. Sunt convinsă că avem mulţi tineri talentaţi, care ar scrie şi teatru dacă ar există interes şi susţinere. Nu există această relaţie, teatrele să-i caute, iar acele programe de promovare a dramaturgiei contemporane sunt false. Bineînţeles, dramaturgia universală este uriaşă, putem trăi liniştiţi doar cu ea, dar până la urmă un popor se exprimă într-un anume fel, prin cuvinte, expresii şi chiar situaţii specifice lui.
Cum vedeţi scena teatrală din Bucureşti?
V.I.F.: În mare parte, piesajul teatral bucureştean nu este prea schimbat. Valorile pe care le ştiam se păstrează, şi în bine, şi în rău. Ceea ce s-a schimbat în bine este că publicul vine din ce în ce mai mult la teatru. Sunt şi locuri mai speciale care au apărut, cum este Teatrul Metropolis, o structură atipică pentru teatrul din România. Neavând o trupă stabilă, are posibilitatea de a aduce actorii de care are nevoie, cu disconfortul respectiv, dar şi cu lucrurile bune care pot să rezulte de aici. Teatrul de Comedie are o dezvoltare de succes, apoi Centrul N. Bălcescu, pe cale de a deveni un teatru. Mai sunt teatrele independente care, după părerea mea, nu reprezintă o formulă solidă estetică teatrală. Şi, repet, pentru că sunt convins că am dreptate, ceea ce am mai descoperit în Bucureşti este această nevoie de teatre noi. E evident, sunt puţine teatre, săli mici, nevoia de teatru e tot mai mare.
Cum vine Paştele, am vre să ştim dacă şi în bucătărie sunteţi inventivi?
A.G.:. Îmi place să gătesc, dar nu acordăm foarte mare atenţie gătitului. În schimb, avem grijă ce mâncăm. Gătesc când am timp, nu e ceva constant. Nu ştiu sigur dacă am să înroşesc ouă, când eram mai tânără le pictam. Nu mai e timp pentru toate astea şi cred că mai bine acea energie o îndrept spre creaţie. La noi, gătitul chiar nu este o preocupare, depinde foarte mult de timpul pe care-l avem, mai mereu suntem în deplasare.
V.I.F.: Acum pregătim spectacolul la Metropolis, aşa că o să stăm mai mult în Bucureşti.
A.G.: Da, acum o să aibă şi Victor surpriza, când vine de la repetiţii, să găsească mâncare gătită. Când suntem în deplasare, nu ne permitem să facem asta.
