Nicoleta Lefter şi Istvan Teglas sunt doi dintre actorii-emblemă ai tinerei generaţii. Lansaţi pe scene din provincie, ei şi-au pavat cu fiecare rol drumul spre Capitală, iar astăzi îi puteţi vedea pe amândoi pe scena Teatrului Odeon.
Deşi sunt încă la începutul carierei, ei au deja câte un CV „beton”, având la activ roluri grele. Pentru a vorbi despre scurta, dar deja impresionanta lor carieră, i-am scos „la tablă” pe Nico şi pe Istvan.
Încă din anul III de facultate, Nicoleta Lefter, pe atunci studentă la Iaşi, a fost angajată la Teatrul din Constanţa, unde cel mai important rol al ei a fost cel dintr-un spectacol care a făcut carieră: „Inimi cicatrizate”, în regia lui Radu Afrim.
Cariera Nicoletei a făcut apoi o escală la faimosul Teatru „Maria Filotti” din Brăila, unde a avut iar şansa de a lucra cu un mare director de scenă, Victor Ioan Frunză, care i-a încredinţat rolul principal în „Deşteptarea primăverii”. Tot acolo, actriţa a bifat şi unul dintre marile roluri feminine din dramaturgia universală jucând-o pe Nina Zarecinaia în „Pescăruşul” lui Cehov, montat de basarabeanul Mihai Fusu. De doi ani este angajată la Odeon, unde a jucat, printre altele, în „Spovedanie la Tanacu”, regia Andrei Şerban, „Extrem”, regia Sorin Militaru, „Câtă speranţă”, regia Radu Afrim, „Viaţa e vis”, regia Dragoş Galgoţiu, şi „Iadul este amintirea”, regia Mariana Cămărăşan şi Alexandra Penciuc.
Epopeea lui Istvan-Enkidu
Istvan Teglas a terminat Facultatea la Târgu-Mureş. „Voiam să mă angajez în trupa lui Laszlo Bocsardi de la Teatrul «Tamasi Aron» din Sfântu Gheorghe. Mi se părea că doar acolo se face teatru pe gustul meu. Dar nu am reuşit să intru în acea trupă.” Istvan a jucat timp de un an la Teatrul Maghiar din Timişoara după care a revenit la Sfântu Gheorghe, unde a lucrat o vreme la Teatrul Studio M, dar şi într-o trupă de actori liceeni condusă de un prieten al său, actorul Misi Fazakas. Pentru că nu se simţea deloc bine în teatrul instituţionalizat, Istvan a trecut printr-o criză de identitate artistică.
„Mi se părea că nu mi se potriveşte meseria asta de actor şi eram pregâtit să renunţ şi să mă duc acasă, la Baraolt, şi să mă fac manager la firma mamei mele, S.C. Tip Top S.R.L.” Din fericire pentru artă şi spre ghinionul firmei S.C Tip Top S.R.L. din Baraolt, care între timp a dat şi faliment, Vava Ştefănescu l-a recuperat pe Istvan, distribuindu-l într-un spectacol la Teatrul din Gheorghieni şi convingându-l cu greu, după discuţii aprinse purtate în parcul din faţa Teatrului din Sfântu Gheorghe, să vină la Bucureşti. „După ce Vava a urlat la mine vreo două ore, ea că este o mare şansă, eu că să mă lase-n pace, că nu mai cred în teatru, m-am decis să vin totuşi la Bucureşti.” Vava Ştefănescu i-a deschis actorului şi o cale nouă care, deşi nu o încercase până atunci, i s-a potrivit mănuşă: teatrul de mişcare. „Până să o cunosc pe Vava nici nu ştiam că există aşa ceva. Am venit în Bucureşti, unde am început să joc mai întâi în spectacole de mişcare pe care noi le intitulăm cu un nume pe care-l urăşte toată lumea, «performance», ele fiind şi, în acelaşi timp, nefiind spectacole de dans, aflându-se de fapt la graniţa dintre teatru şi dans, montate, cum era şi normal, la Centrul Naţional al Dansului.”
După un „casting” absolut neobişnuit, regizorul Dragoş Galgoţiu a văzut o poză de-a lui Istvan într-un bar din Cluj, actorul a ajuns la Odeon, în rolul lui Enkidu din „Epopeea lui Ghilgameş”. „Şi acum mi se pare incredibil cum a putut risca Dragoş atât de mult. Mi-a dat rolul practic fără să mă cunoască şi fără să mă fi văzut vreodată jucând. A fost un pariu foarte riscant.”
Dacă ar fi pariat pe bani adevăraţi, Dragoş Galgoţiu ar fi devenit acum miliardar, pentru că Istvan Teglas în rolul lui Enkidu a fost o adevărată revelaţie, mulţi spunând după premieră că spectacolul ar fi trebuit să se numească de fapt „Epopeea lui Enkidu”.
Bucureşti versus provincie
Nicoleta Lefter şi Istvan Teglas s-au întâlnit ca parteneri pe scenă în „Câtă speranţă”, în regia lui Radu Afrim, cei doi având şi un moment de dans împreună în care se bat într-un şăgalnic joc naiv-erotic pentru o pălărie. „Istvan a fost iniţial chemat să facă mişcarea scenică şi apoi Radu l-a trimis pe scenă”, a spus Nicoleta despre colegul ei. Radu Afrim este, de altfel, pentru Nicoleta cel mai important regizor din cariera ei.
„De câte ori lucrez la un rol chiar dacă o fac cu alţi regizori, mă gândesc mereu la ce ar zice Radu, ce indicaţii mi-ar da el şi în ce zonă ar împinge personajul.” Afrim şi Nicoleta au şi ceva vechime în relaţia profesională, după „Inimi cicatrizate” urmând „Ånd Bjork, of Course”, de la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti, şi apoi „Câtă speranţă”, de la Odeon. În plus, Nicoleta este unul dintre modelele favorite ale fotografului Afrim. În ciuda faptului că a colaborat cu directori de scenă importanţi ca Măniuţiu, Galgoţiu, Afrim, Istvan Teglas când îşi lucrează un rol se raportează la unul dintre primii săi „regizori”, Misi Fazakas, cu care a lucrat în trupa de elevi de liceu.
Cei doi actori au o relaţie de love & hate cu Bucureştiul. Nicoleta şi-a dorit mereu să ajungă pe o scenă de top din Capitală, în timp ce Istvan nu a luat niciodată în calcul această variantă. „Eu mă tot apropiam câte puţin. De la Constanţa am ajuns la Brăila, după aceea la Ploieşti şi apoi, în sfârşit, în Bucureşti”, şi-a trasat pe scurt Nicoleta traseul artistic.
„Mă bucur că am ajuns aici, dar înclin să cred că profesional aş fi fost mai împlinită în provincie. Nu doar pentru că acolo am avut doar roluri principale, ci şi din cauză că la Bucureşti se acordă mai puţină atenţie lucrului. Noi doi am avut noroc pentru că la Odeon e o trupă foarte bună cu actori care sunt ţinuţi mereu în priză, dar în alte teatre nu regăseşti mai deloc atmosfera serioasă din provincie. Acolo actorii trăiesc doar pentru a juca teatru, aici ba se duc la o telenovelă, ba la o şuşă, la repetiţii unii actori sunt mai mereu pe picior de plecare şi astfel se pierde concentrarea”, a spus Nicoleta, care-şi aminteşte cu plăcere de anii în care era „vedetă” la Brăila, când era asaltată pe stradă de liceeni care-i cereau insistent autografe.
Istvan însă simte că, după ce a opus atât de multă rezistenţă ideii de a face teatru în Bucureşti, acum nu ar mai putea lucra în altă parte. „Eu am nevoie de ritmul trepidant din Bucureşti, nu-mi face bine liniştea. Am lucrat de curând la Sibiu şi, după o repetiţie dimi-neaţa, gata, se termina ziua de muncă. Eu simt nevoia să lucrez aproape încontinuu. Ştiu că poate nu e bine aşa, că ar trebui să am şi eu o viaţă, dar în realitate toată existenţa mea se în-vârteşte în jurul repetiţiilor şi al spectacolelor. Dacă am timp liber, nu ştiu ce să fac cu el şi intru în depresie. Sunt un om mort dacă nu lucrez. La sală nu mă duc pentru că mă în-trebuinţez destul de mult fizic în repetiţii şi spectacole, iar de la Facebook m-am «debranşat», ca să zic aşa, pentru că nu vreau să-mi controleze internetul viaţa.” Pe de altă parte, Istvan recu-noaşte că provincia îşi răsfaţă mai mult actorii.
„Mă uitam la colegii mei de la Sibiu ce şanse uriaşe au să joace roluri foarte mari şi cu regizori importanţi. În afară de câteva vârfuri, la Sibiu nu sunt actori cu adevărat mari, dar au norocul să lucreze cu Andrei Şerban, cu Purcărete, cu Tompa Gabor şi asta îi ajută să crească. Pe când în Bucureşti sunt foarte mulţi actori extrem de talentaţi care se pierd pentru că nu îi distribuie nimeni.”
Teatrul ca terapie
Când vine vorba despre mo-tivaţia lor de a face teatru, cei doi tineri actori sunt cam de aceeaşi părere. „Nu fac teatru ca să conving pe cineva de talentul meu, ci pentru că pur şi simplu nu aş putea face altceva. Teatrul pentru mine este o necesitate. Nu există reţete de succes, deşi dacă te ajută ceva, te ajută buna dispoziţie şi cafeaua. În rest, trebuie să te bucuri de fiecare întâlnire şi să laşi lucrurile să se întâmple de la sine”, crede Nicoleta.
„Eu de multă vreme nu mai gândesc în funcţie de roluri pe care vreau musai să le joc, ci consider teatrul sau dansul ca pe un fel de terapie”, crede Istvan. „Ştiu că sună nasol, dar ăsta este adevărul. Mi-am dat seama de puterea vindecătoare a teatrului când am jucat un drogat care orbeşte. Orbirea era unul dintre coşmarurile mele din copilărie, devenise chiar o fobie. Ei, şi după ce am jucat acel rol m-am vindecat de fobie. Aşa că teatrul nu e pentru mine o chestie de fiţe sau de orgoliu, ci face parte din drumul meu către mine.”
