Teatrul Naţional din Sibiu a jucat în premiera celui mai vechi festival din Balcani o piesă scandaloasă: o combinaţie de reality-show, casă de nebuni şi Biblie. La final, actorii au fost aplaudaţi de sala plină, până s-au întors de patru ori pe scenă.
Teatrul Naţional din Sarajevo e o clădire veche de aproximativ 100 de ani, construită aproape de locul unde un sârb l-a împuşcat pe Franz Ferdinand, declanşând primul război mondial. De jumătate de secol, aici se organizează un festival internaţional de teatru: MESS. E cel mai longeviv festival din Balcani – s-a organizat şi în timpul războiului dintre sârbi şi bosniaci, când Sarajevo a fost sub asediu timp de patru ani. Anul ăsta, la ediţia cu numărul 50, care a avut 600 de invitaţi din 14 ţări, piesa de deschidere a fost jucată de Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu.
Pe 15 octombrie, sala mare a teatrului e plină cu oameni îmbrăcaţi în costume şi rochii elegante. Locurile pe scaune s-au terminat, dar grupuri de tineri care par studenţi la teatru se aliniază în picioare pe margine. Îşi rotesc capul să cuprindă cu privirea sala plină de decoraţiuni aurite, cu un candelabru imens atârnând de tavan. Se sting luminile şi pe culoar apar 50 de copii cu câte un tort în braţe. Pe scenă e primul director al festivalului, un moş de vreo 90 de ani, care citeşte gâtuit de emoţie discursul de pe o foaie care îi tremură în mâini. Mă aşez bine în fotoliu, să mă pregătesc pentru două ore de cultură înaltă. Începe piesa.
Teatru-reality-show
Pe scenă sunt două căsuţe de lemn, cu geamuri mari către public. Deasupra lor sunt două ecrane de vreo patru metri lungime şi încă unul stă sub cortină. Apar actorii – un cuplu care locuieşte într-una dintre căsuţe. O dată cu ei vin şi doi indivizi cu tricouri negre pe care scrie „Viaţa cu un idiot”. Au în mână câte o cameră de filmat pe care o ţin ca pe un pistol cu care îi urmăresc pe actori. Imaginile pe care le filmează sunt proiectate în direct pe cele trei ecrane, ca într-un soi de reality-show. Şi, la fel ca într-un reality-show, lucrurile încep ciudat, iar în scurt timp o iau razna cu totul. Cei doi, care nu par prea normali nici ei, sunt obligaţi să locuiască cu un nebun şi astfel începe un maraton de urlete, bătăi, înjurături şi cuvinte romantice, un haos absolut. Totul e urmărit de cameramani şi proiectat pe ecrane, alături de secvenţe deja filmate, cum ar fi o tipă goală care se plimbă prin noroi în mijlocul iernii, apoi face o baie într-un lac. În timpul ăsta, din boxe duduie rock industrial amestecat cu refrene siropoase de pop rusesc.
Replicile în română se disting cu greu şi par să aibă doar vagi legături cu traducerile în engleză şi bosniacă proiectate deasupra. Nebunul în chiloţi aleargă prin căsuţa de lemn, mânjeşte pereţii cu ceea ce par a fi excremente, apoi se masturbează în timp ce suge un morcov şi îşi toarnă maioneză în cap. Publicul simandicos priveşte liniştit. Doar două femei se ridică şi pleacă în timp ce bărbatul de pe scenă îşi prinde nevasta înşelându-l cu nebunul şi, de supărare, începe să-şi arunce în faţă tot laptele dintr-o găleată. Piesa se termină după aproape trei ore cu o scenă parcă ruptă din Biblia ilustrată, varianta cu îngeri care fumează cu aripile rupte. Nu se aude nici un murmur de revoltă. Sala se umple, în schimb, cu ropote de aplauze entuziaste, care îi aduc pe actori de patru ori înapoi pe scenă, la plecăciuni.
„Un capitol pierdut din Biblie”
Ies buimăcit în hol şi, la recepţia de început de festival, citesc din catalogul de prezentare. „Viaţa cu un idiot” e regizată de ucraineanul Andriy Zholdak, care o descrie aşa: „Povestea noastră este un capitol pierdut al Bibliei. Un mit. Camera de pe scenă este o bucăţică de rai pe care Dumnezeu le-o dă unui bărbat şi unei femei ca să fie fericiţi, să trăiască, să aibă copii. Apoi Dumnezeu dispare. Iar când se uită la ei, după un timp, vede un bărbat şi o femeie care nu au copii, şi-au pierdut iubirea, trăiesc ca doi câini. Şi atunci trimite un provocator, un om care să le răscolească existenţa”.
„Regizorul e nebun”
În timpul ăsta, actorii sunt înconjuraţi de admiratori, care îi asaltează cu aprecieri. Merg la ei şi-i întreb cum de joacă o piesă aşa şocantă fără să fie linşaţi de public. „Tipul ăsta de avangardă, de spectacole experimentale, e o obişnuinţă la noi la teatru. În Sibiu, având deschiderea asta internaţională, există şi un tip de deschidere apropo de abordarea artistică. Fiecare vine şi e liber să creeze”, îmi spune Florin Coşuleţ, actorul care îl interpretează pe soţ. „Nebunul”, Cătălin Pătru, spune: „N-aveam idee cum va fi spectacolul, dar ştiam că nu va fi ceva conservator, pentru că regizorul e nebun, ca să zic aşa”.
„A intrat în cuşca lupilor, imaginează-ţi!”
Improvizaţia actorilor e esenţială într-un astfel de spectacol. Florin Coşuleţ povesteşte cum s-a născut piesa: „Regizorul vine cu o viziune, are un gând şi spune: «În scena asta se întâmplă următoarea chestie: Vova rămâne singur cu soţia acasă, are loc o luptă între ei, o seduce până la urmă şi vine soţul cu laptele. Vede şi, în loc să intre să-i omoare, el mănâncă laptele». Şi purcezi la ce ţi-a spus el. Apoi, mai sunt tot felul de filmuleţe din exterior. Am făcut baie la Ocna Sibiului în februarie – fiind sărată, apa nu îngheaţă, dar afară erau minus nu ştiu câte grade. Am fost la Păltiniş în zăpadă. Nebunul de Cătălin a intrat în cuşcă cu lupii, a fost o demenţă. A intrat în cuşca lupilor, imaginează-ţi!”.
Bucureştenii revoltaţi
Nebunia piesei a fost îndelung apreciată la Sibiu şi în străinătate – Finlanda, Sankt Petersburg, Kiev sau aici, la Sarajevo. „E un spectacol şocant, cale de mijloc nu există. Ori ieşi din sală, ori eşti încântat”, spune Pătru. La Bucureşti, oamenii au fost revoltaţi: „Îmi spunea un student de la UNATC că raportul era de 4 la 1. Patru spectatori spuneau că nu le-a plăcut, că e o nenorocire, iar unul spunea că i-a plăcut. Dar ăla căruia i-a plăcut punea botul pe labe”, spune Coşuleţ. Asta după ce piesa a fost jucată în 2007 la Festivalul din Sibiu în prezenţa lui Victor Erofeev, autorul textului „Viaţa cu un idiot”, care a spus că e cea mai bună transpunere după povestirea sa. Iar în Finlanda publicul a fost înnebunit, urla de apreciere. „Au venit actorii şi ne-au spus: «Bine, bine, şi noi ce să mai jucăm acum, după voi?!». Am jucat 5 spectacole seară de seară, unul după altul. Deja la al treilea era un fel de transă”, povesteşte actorul.
500 de ani de teatru
Nu e o întâmplare că românii au jucat în deschiderea Festivalului din Sarajevo. Sibiul găzduieşte al treilea festival de teatru din lume. Iar Teatrul din Sibiu are o tradiţie de aproape 500 de ani, dar e cât se poate de viu: participă la festivaluri, are o mulţime de colaborări internaţionale şi e activ pe Internet – are 2500 de prieteni pe Facebook, care discută despre fiecare spectacol. Actorii lui joacă în 72 de producţii diferite. Astfel că, în timp ce în Bosnia era în toi festivalul deschis de români, la Piatra Neamţ acelaşi teatru juca spectacolul „Femeia ca un câmp de luptă în războiul din Bosnia”.
