Să fii independent înseamnă să ai foarte mult curaj, nervi de oţel şi putere enormă de muncă. Mai ales dacă vrei să faci teatru independent. Este şi cazul Doinei Antohi, o actriţă care a forţat puţin lucrurile.
Din păcate, puţini actori tineri sunt angajaţi de un teatru de stat după terminarea studiilor. Unii se îndreaptă spre televiziune, alţii caută colaborări sau demarează propriul proiect. După ce a găsit textul „Un cuplu ciudat – varianta feminină”, Doina Antohi a strâns o echipă de actori şi l-a pus în scenă. Pare simplu când citim, nu? Ce înseamnă să fii independent ne-a povestit în rândurile de mai jos.
Cum ai ajuns la actorie?
Doina Antohi: Când aveam 16 ani, am făcut clasa a 11-a în SUA şi acolo, cei mai mari decât mine aveau un cerc de teatru. De câteva ori am mers la spectacolele lor şi mi s-au părut foarte bune şi mi-a plăcut foarte mult ceea ce făceau colegii mei. Din diverse motive, eu n-am putut participa, dar am ştiut atunci că asta îmi doresc. Dar cred că a existat această dorinţă de mai mult timp, ea a fost acolo mereu, de când eram copil. Cred că aptitudinile, de orice fel, există în noi de când ne naştem şi sunt încurajate (sau nu) de ceea ce experimentăm. Aşadar, când m-am întors în România, am terminat liceul şi am dat la teatru.
Cu ce vise ai pornit la drum?
D.A.: Exact ceea ce fac acum, asta mi-am dorit. De când am terminat facultatea, mi-am dorit să joc. Tot ce a urmat după a fost cumva subordonat acestei dorinţe.
Cum ar fi, de exemplu, programul „Save the drama for yo’ mamma”.
D.A.: A început acum trei ani, chiar aici, în clubul „La Scena”, cu puţini copii la început. Pe parcurs s-au alăturat şi alţii, iar acum avem trei grupe: mici, mijlocii şi adolescenţi, şi am reuşit să facem şi câteva spectacole. Din păcate, e un demers dificil, pentru că e foarte greu să creezi un nucleu. Oamenii se adună extrem de greu. Clubul de actorie a apărut din dorinţa de independenţă, din dorinţa de a ieşi din sistem şi din dorinţa de a le oferi copiilor un tip de educaţie alternativă. Orele de actorie, pentru orice grupă sau vârstă, sunt concepute pe ideea că „nu poţi să greşeşti aici, nu ai cum, şi eşti liber să alegi”. Eu nu vreau să-i fac actori pe aceşti copii, nu despre asta e vorba. O educaţie alternativă presupune să priveşti acel individ (mai mic sau mai mare) şi din altă perspectivă decât cea în care-l punem într-o bancă şi-i trântim nişte hârtii în faţă şi unul scrie la tablă şi tot aşa. Nu spun că toate aceste lucruri sunt rele, dar nu sunt de ajuns.
Trec la cealaltă echipă de actori, profesionişti, pe care ai strâns-o.
D.A.: Ne-am cunoscut cu mai mulţi ani în urmă, când ei erau în primul an de actorie la clasa lui Gelu Colceag, iar eu făceam masterul tot la clasa lui. Pe durata studiilor mele (masterat şi doctorat) am lucrat împreună cu ei, mi-am făcut lucrările şi cu ajutorul lor. Şi, când am găsit textul la „Un cuplu ciudat”, le-am spus despre el şi, printr-un concurs de împrejurări, am ajuns să lucrăm împreună.
Cum a început „Un cuplu ciudat”?
D.A.: Ideea e că-mi doream foarte mult să joc, şi am aşteptat, şi am tot aşteptat… La un moment dat a trebuit să aleg, aştept să fiu distribuită sau mă distribui eu. Aşa că am luat „Un cuplu ciudat” şi l-am pus în scenă. A fost foarte, foarte greu să-l pun pe picioare. Lacrimi şi sânge, exact aşa aş descrie experienţa. Până la primul spectacol, am trecut prin multe, cu suspendat repetiţiile pentru că nu mai aveam spaţiu, cu promisiuni goale, dar am continuat din responsabilitate pentru oamenii pe care-i angrenasem. Din fericire, într-un final am fost primiţi în club „La Scena”, iar de atunci lucrurile au fost mai simple.
După premieră, mai modifici anumite scene?
D.A.: În general, da, mai lucrăm pe text şi după premieră. Mai ales când, la anumite replici, nu primim din partea publicului reacţia aşteptată. Atunci revenim asupra lor.
Te trage înapoi când se întâmplă asta?
D.A.: Da, normal. Multe lucruri te deraiază, ca să spun aşa. Pe scenă eşti într-o stare foarte fragilă, chiar dacă eşti la al 250-lea spectacol, e un tip de concentrare şi o încărcătură emoţională care te catapultează puţin din tine. Nu cred în sintagma „intru în pielea personajului”, suntem tot noi acolo pe scenă, într-un costum, cu un machiaj, într-o altă situaţie, cu alte replici de spus. Dar noi trebuie să ne păcălim subconştientul că tot ce se întâmplă în acel moment e real. E o stare extrem de fragilă şi te pot deraia multe, mai ales reacţia publicului sau lipsa ei.
Aici, la „La Scena” sunteţi foarte aproape de public, îl simţiţi imediat.
D.A.: Da, această intimitate ne face foarte bine tuturor, mai ales când e vorba de comedie. Mie îmi place mai mult aşa, decât sus pe scenă. Sunt anumite replici pe care le poţi spune fără să ridici vocea, iar dacă eşti pe scenă, trebuie să ţipi puţin, altfel nu se aude în sală. Ei bine, într-un spaţiu cum este cel de la „La Scena”, poţi rosti replicile natural şi conexiunea cu publicul se realizează mult mai repede.
„Un cuplu ciudat” este un spectacol apreciat şi îndrăgit. Acesta a fost motivul pentru care ai regizat şi „Bărbaţii sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus”?
D.A.: Nu, în nici un caz. Eu creez din nevoie. Apoi, la „Un cuplu ciudat” e greşit să spui că eu semnez regia. Toţi am lucrat la el. Proiectul fiind al meu, îmi era destul de greu să şi joc, să mă şi ocup de buna lui desfăşurare, şi să mai şi regizez. Regia a fost mai degrabă colectivă, toţi au venit cu idei, cu propuneri, însă am avut reţineri să punem pe afiş „regia: noi toţi”. Am trecut numele meu, pentru că oricum pe mine mă sună dacă se doreşte să jucăm şi în altă parte. Şi a rămas aşa, regia: Doina Antohi, şi de aici a pornit ideea că eu aş fi şi regizoare. Nu, nu sunt regizoare, sunt un om cu multe idei. N-am făcut regie în şcoală şi n-am să-mi insult colegii-regizori, care au muncit pentru diploma respectivă şi care au mult mai multe cunoştinţe decât mine, afirmând că eu sunt regizoare. Ştiu să coordonez un proiect, ştiu să manageriez o echipă şi chiar am idei. Dacă aş avea şi o şcoală de regie, ar fi şi mai frumos, încă un strat peste toată această poveste. Dar la „Bărbaţii şi femeile”, acolo e mai multă regie, pentru că am gândit o structură şi deja acolo e altceva.
Ne vorbeşti puţin despre acest spectacol?
D.A.: A avut premiera la sfârşitul lunii martie, am făcut o pauză, l-am reluat, o să-l jucăm şi pe 23 mai, la Teatrul Godot. L-am făcut într-o perioadă în care mi-am pus această problemă: de ce nu ne conectăm? De fapt, spectacolul meu este un contraargument la această afirmaţie, că femeile sunt de pe o planetă şi bărbaţii de pe alta. Suntem de pe aceeaşi planetă, suntem diferiţi, însă nevoile noastre esenţiale sunt aceleaşi.
A fost mult mai uşor decât la „Un cuplu ciudat”, aveam deja spaţiul, aşa că ne-am concentrat exclusiv pe piesă. „Bărbaţii şi femeile” e un spectacol un pic mai greu, adică pune mai multe probleme actoriceşti. Dacă la „Un cuplu ciudat” stai mai mult pe scenă şi ai timp să-ţi dezvolţi personajul, aici tipul de scriitură e altfel, cel puţin în prima parte. Te pune într-o altfel de situaţie, mă refer la actori. Sunt scenete scurte, în care trebuie să fii exact, şi asta îmi place foarte mult, pentru că e foarte provocator.
Când optezi pentru un text, îl alegi pentru că-ţi place mult ţie sau te gândeşti că şi publicul o să-l îndrăgească?
D.A.: Amândouă. Contează foarte mult să prindă la public. Cred că în lipsa publicului, nu ai un spectacol.
Ce crezi că ne place nouă? Publicului?
D.A.: Cred că publicului îi place foarte mult să nu fie luat de prost! Cred că nu trebuie să-i jignim inteligenţa. Indiferent ce alegi, o comedie, o dramă, ceva care pe tine te provoacă, nu trebuie să-ţi placă doar ţie, acel text trebuie să poată fi şi reprezentat. Apoi, iei un text care nu-ţi place, dar îl lucrezi doar pentru faptul că eşti convins că oamenii o să-l placă. Nici aşa nu merge. Trebuie să se întâlnească undeva la mijloc. Ai un text care te incită, îţi place, vrei să-l pui în scenă, vrei să-l joci, dar publicul meu va înţelege ce vreau eu? Va dori să fie alături de mine? Sau, cum spuneam mai devreme, îl iau de prost? Contează real că un om vine în sală şi se uită la tine? Contează real dacă el a înţeles mesajul tău? Da, sunt probleme reale, care trebuie puse real. Altfel, la ce bun tot ceea ce facem?
Tu ce aşteptări ai de la noi?
D.A.: Nu poţi să nu ai aşteptări, suntem oameni. Îmi doresc foarte mult să vă placă. Când aud că oamenii vor să mai vadă încă o dată spectacolul nu pot decât să mă bucur. Nu pot să mint, criticile dure mă dor, pentru că este un volum de muncă fantastic de mare, iar teatrul independent este făcut cu zero sprijin. Nu-ţi acordă nimeni absolut nimic. La „Bărbaţii şi femeile” am avut noroc cu scenografa, care a obţinut nişte sponsorizări. Să ştii că mai degrabă te ajută şi te susţine o companie mare, decât un teatru de stat, care nu-ţi oferă nici măcar spaţiu.
Ca să nu mai vorbim de atitudine… Încerc să iau criticile într-o manieră constructivă, dar recunosc că o cronică dură m-ar durea foarte tare. Nu pentru că sunt orgolioasă şi spectacolele mele trebuie să placă tuturor, ci pentru că muncesc atât de mult încât mă jigneşte felul acesta de a desfiinţa un spectacol. Accept o cronică decentă, argumentată, pe puncte şi exemple, mi se pare un mod responsabil şi politicos şi civilizat de a vorbi des¬pre un spectacol. Dar există şi alte modalităţi de a critica spectacolele, făcute de multe ori de oameni care nu se pricep şi refuză să înţeleagă anumite aspecte, esenţiale. Un critic de teatru merge la toate spectacolele şi scrie despre fiecare la fel. Nu mi se pare corect să se aplice pe teatru independent şablonul folosit pentru teatrul de stat. Bineînţeles, îmi asum toate aceste lucruri, nu le fac iresponsabil, nu caut scuze, dimpotrivă, tind către excelenţă, vreau să fie bine ceea ce se întâmplă pe scenă, vreau să concurez spectacolele de stat. Dar în acelaşi timp sunt conştientă că mijloacele mele sunt mult mai reduse. Actorii vin din generozitate şi din dorinţa de a-şi face meseria, nimeni nu le plăteşte repetiţiile, de exemplu. Spectacolele se ţin în spaţii alternative şi ştim cu toţii câtă masonerie e în această lume şi cât de greu e să faci ceva pe cont propriu. Nu există un sistem în care noi ne-am integrat, nu, noi suntem în afara lui, aşa că nu mi se pare corect să fiu criticată ca şi cum aş fi în sistem.
#1./ Ce-ţi place?
Mişcarea, de orice fel. Cu maşina, cu avionul, îmi place să mă simt în mişcare. Când decolează un avion şi îi simt viteza, îmi vine să chiui.
#2./ Ce defecte crezi că ai?
Mi-e frică de ce-ar putea să se întâmple. Mi-e frică de eşec, de respingere. Apoi, din dorinţa ca lucrurile să iasă bine, devin dură uneori. Colegii se cam sperie de mine.
#3./ Cum îţi petreci timpul liber?
Îmi place foarte mult să ascult muzică şi-mi place foarte mult să cânt. Îmi doresc foarte mult să joc într-un musical.
#4./ Care este u ltima piesă de teatru văzută?
A mea, normal! Glumesc. La Teatrul Godot, am văzut „Ultimul Godot” al Marianei Cămărăşan, „Moscova Petuşki” în care joacă colegul nostru Richard Bovnoczki, mă rog, Ricky.
#5./ Un rol pe care ţi-ai dori să-l joci?
Într-un musical! Orice, într-un musical. Îmi doresc foarte mult asta, să cânt într-o piesă de teatru.
Mulţumim clubului „La Scena” pentru găzduirea şedinţei foto
