Marius Turdeanu, actor la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, este nominalizat anul acesta la Premiile UNITER la categoria cel mai bun actor în rol principal pentru interpretarea din spectacolul „Ispita Cioran”, montat de Gavriil Pinte. Actorul ne-a povestit ce revelaţii i-au adus „căutările” acestui rol şi cum ajuns el, până în final, amicul lui Emil Cioran.
Aşa cum i-a obişnuit regizorul Gavriil Pinte pe spectatorii din Sibiu, şi de data aceasta, a folosit ca spaţiu de joc tramvaiul care circulă pe ruta Sibiu-Răşinari şi retur. În acest mijloc de transport, Marius Turdeanu a interpretat un rol care i-a asigurat, iată, şi o călătorie la Bucureşti, la Gala Premiilor UNITER ce va avea loc pe 23 aprilie.
Marius, cum ai primit vestea nominalizării la UNITER?
Marius Turdeanu: Cu bucurie. S-a întâmplat într-una din primele zile frumoase. Frumoase, adică de primăvară. Şi fiindcă mai aveam două zile libere până să înceapă repetiţiile la următorul proiect (tot cu Gavriil Pinte, ca să vezi!) mi-am luat bicicleta şi mi-am zis că până seara hoinăresc câţiva kilometri în jurul Sibiului. La un moment dat a început să-mi sune telefonul în buzunar. Aveam şi mănuşi, pedalam la deal… şi normal că nu m-am sinchisit să răspund. N-am mai mers mult şi iarăşi. Iniţial m-am gândit că trebuia să-l las acasă – câteodata urăsc invenţia asta. Apoi auzeam că primesc mesaje.. şi m-am gândit că s-ar putea să fie ceva grav cu ai mei sau cine ştie ce altceva. M-am oprit, tocmai atunci suna Ofelia (Popii) şi printre zgomote de maşini – nici nu prea o auzeam – am înţeles că e de bine. După ce m-am lămurit despre ce e vorba am fumat o ţigară. Cred că zâmbeam în timpul ăsta. Şi atât, am plecat mai departe. De aici toată mica mea excursie cu bicicleta a fost presărată cu acordurile soneriei de la telefon, la care, după un timp, nu mai răspundeam fiindcă trebuia să opresc mereu. Ba mai mult, nu aveam destulă baterie şi îl luasem cu mine doar cu gândul să fac nişte poze pe drum.
Te gândeai că un drum cu tramvaiul pe ruta Sibiu-Răşinari şi nişte texte din Cioran o să-ţi aducă o nominalizare?
M.T: Apropos, e minunată ruta asta! Şi mai ales cu tramvaiul, cu zgomotele şi în ritmul lui lent… are ceva nostalgic şi boem în acelasi timp. Are „poezie”. Culoarul ăla superb de pădure, în dreapta Dumbrava Sibiului… şi după câteva minute de mers totul se deschide cu un orizont foarte larg cu dealuri, munţi şi Răşinariul înspre care te îndrepţi. E minunat! Fie că e zapada sau flori pe câmp, că e soare sau plouă. Dar şi foarte periculos în acelaşi timp. Pentru mine ca actor poate fi o concurenţă puternică. Singura şansă – şi cea firească – a fost să ne împrietenim. Şi aici meritul mare îl are în primul rând Gavriil pentru felul în care a reuşit să armonizeze scenariul şi cu ideea traseului.
Ştiu! Bat câmpii şi nu ţi-am răspuns încă la întrebare; că mi-ar putea aduce o nominalizare nu m-am gândit. Şi nici nu cred că te poţi gândi la aşa ceva când începi un spectacol, un rol nou. Ideea asta nu poate fi un motor bun sau creativ. E ca şi cum ţi-ai propune din start să fii bun înainte de a reuşi să fii pur şi simplu. Nici după ce spectacolul s-a închegat şi mi-am dat seama că poate fi un spectacol şi un rol bun, nu m-am gândit la vreun premiu. Nu sunt chiar atât de încrâncenat înspre zona asta şi mă simt foarte bine aşa. Da, ştiu, probabil că asta ar spune-o oricine dar nu e nici un pic de falsitate aici, vorbesc sincer. Şi ca să nu par tendenţios recunosc că nominalizarea m-a măgulit puţin. Să fim serioşi, sunt om! Dar cred că e mult mai sănătos să mă preocupe în primul rând publicul. Ţin mai mult să mă iubeasca ei decât nu ştiu ce critici de teatru.
Şi dacă e să fiu sincer trebuie să recunosc că pe parcursul repetiţiilor destul de târziu am început să cred în spectacol şi în mine. Chiar foarte târziu. Nu din cauza lui Gavriil, Doamne fereşte! Mai degrabă din cauza caracterului… cum să-i spun… special al spectacolului. În multe privinţe pentru mine au fost experienţe cu care nu m-am mai întâlnit, cred că era normal să am o oarecare teamă. (ce m-aş face eu fără ea ?). Apoi tramvaiul, apoi problematica… conflictul omului pe care trebuia să-l joc sau mai bine zis să-l înţeleg. Nu era un conflict într-o relaţie cu cineva, ci un conflict cu el însuşi cu lumea, căci ce altceva e Cioran?! Nu? Dacă e să întrebăm pe oricine care are cât de cât un nivel ridicat al lecturilor, cam asta ar putea fi o definiţie a lui Cioran. Dar totuşi lucrurile nu stau deloc aşa. Sau doar aşa.
Ţi-a devenit mai simpatic Cioran în timp ce ai lucrat la spectacol?
M.T.:Absolut! Nu e doar tenebros şi nihilist – e şi cald, divin şi foarte uman în ciuda tuturor contradicţiilor lui şi în ciuda a ceea ce a făcut sau vrut să pară. Eu asta am descoperit-o pe parcurs şi am avut revelaţii care m-au făcut să mă pot apropia de omul ăsta – care, recunosc, îmi era destul de străin şi-l percepusem greşit. E o mare bogăţie pentru mine întâlnirea asta cu el. Şi când spun „asta” mă refer la acest fel de apropiere… delicată şi nu una scolastico-teoretico-filozofică.
Când am timp liber şi vreau să mă duc să mă plimb pe undeva , mi se întâmplă foarte des să mă trezesc plecând spre Răşinari. Nu stau neapărat să mă întreb, de ce? Dar cu siguranţă e o reminescenţă subtilă din timpul repetiţiilor, o ispită câştigată. Poate sună tâmpit dar simt că mi-a devenit într-un fel prieten drag. Dincolo de asta, sunt multe lucruri acolo care au rămas aşa cum le-a descris, oameni gospodari, beţivii, biserica, copii care se joacă cu cutii de conserve, cimitirul, Coasta Boacii şi bineînţeles şi altele care s-au mai schimbat sau au apărut pur şi simplu… case de prost gust, manele şi Merţanuri parcate în noroi… ce sa zici… drăguţ!
Ce reprezintă rolul ăsta în cariera ta?
M.T: Ce reprezintă.. ? Nu ştiu dacă pot să spun că ăsta e cel mai drag rol al meu, poate nici cel mai bun – dar mi-aş dori mult să mă mai întâlnesc cu roluri ca… Cioran. Roluri care adaugă mult fiinţei mele. Rolul ăsta mi-a confirmat încă odată că eu nu trebuie neapărat să vreau să joc ceva anume – aşa cum credeam odată – ci să las lucrurile să se întâmple de la sine. Un demers mai anevoios şi efortul de a te împrieteni cu personajul x, aduce mult mai mult câştig decât luatul lui din poignet.
Ce zici de concurenţa ta la UNITER care nu e doar onorantă, ci şi „omorantă”?
M.T: Pe Marian Râlea l-am cunoscut nu de mult la Sibiu. Am şi jucat împreună într-un spectacol sau mai bine zis am jucat amândoi în acelaşi spectacol, că nu prea ne întâlneam direct pe scenă. Dar din acel timp cât au fost repetiţiile, poţi să-ţi faci o părere destul de obiectivă despre un om. Fiindcă treci prin tot felul de momente, de la criză, nervi, extenuare până în extrema cealaltă. Eu îl iubesc pe omul ăsta! Nu i-am spus-o, dar i-o spun acum. Dincolo de artist e un om simplu, cald, cu umor şi ia lucrurile în serios doar atunci când şi dacă trebuie. Tot respectul!
Cu Sorin Leoveanu e o altă poveste. El a terminat facultatea când eu am intrat. Întâmplarea a făcut să locuiesc în chirie o vreme tocmai în camera pe care o eliberase el. În bucătărie am găsit un creion din ăla mare… artizanal , pe care scria aşa: „Dacă în – nu ştiu cât timp scria pe el, un an, doi ceva de genu’ – doi ani de exemplu) nu ajung cineva, mi-l bag în fund”. Se pare că ştia ceva… creionul nu l-a luat cu el. Mi l-a lăsat mie, probabil… eu l-am lăsat mai departe. Sper să fi rămas acolo.
Şi mi-l mai aduc aminte acum, erau mai mulţi actori în barul Naţionalului din Mureş, printre care Ion Fiscuteanu, Cornel Popescu, Ion Riţiu – actori cu nume şi ani grei… Şi a sunat telefonul fix de la bar. Cineva. Sorin s-a întins şi a răspuns: „Sunt Sorin Leoveanu, cel mai bun actor din Teatrul Naţional Târgu Mureş!!! Da, ce doriţi… ? „Bineînţeles că fără nici un fel de ofensă, totul era pe fondul unei bune dispoziţii paşnice, fiindcă lumea îl iubea.
Ce ciudat! Mă gândesc că de obicei Gala UNITER începe cu un omagiu pentru acei actori care au… plecat. Anul asta printre ei va fi şi profesorul nostru comun, Cornel Popescu. Mi se pare un frumos rămas bun, să aibă tocmai acum doi foşti studenţi nominalizaţi. De fapt… unul mult mai nominalizat decât celălalt, dar… doi.
Din păcate nu am reuşit să văd pentru ce sunt nominalizaţi ceilalţi doi dar… ce ?, nici ei nu m-au văzut pe mine… aşa că ne vedem, noi înşine, acolo. Cine câştigă, să dea o bere!!
Lăsând gluma la o parte (cu berea nu am glumit) am auzit din multe surse numai superlative atât despre Saşa Saveliev-ul lui Marian Râlea, cât şi despre Caligula lui Sorin Leoveanu. Asta nu poate decât să mă onoreze .
Când erai mic, mă rog, tânăr actor, îţi exersai discursuri pentru momentul când vei primi premiul Uniter?
M.T: Când nu eram „tânăr actor” ci mai mic, prin şcoala generală, aveam o oarecare viziune cu mine. Tot pe scenă, dar în altă ipostază; puneam o casetă cu Elvis, în alte dăţi cu Michael Jackson… sau alţii – în funcţie de dispoziţie – îmi luam un tub de spray de la mama pe post de microfon şi dădeam concerte, dansam, phuai! Eram mare! În faţa mea erau mii şi mii de oameni… şi asta câteodata ţinea şi câte o oră sau mai mult. Eram atat de prins de concertele mele încât uitam că de afară seara, prietenii mă puteau vedea cum concertam la perete.
O altă etapă chiar lungă, a fost când reuşeam să-mi câştig auditoriul (adevărat de data asta – prieteni de la bloc, colegi de clasă, sau verişori când mergeam la bunici) povestindu-le filme întregi pe care eu le văzusem la video. De fapt, totul era o fabulaţie de moment, nu văzusem nimic din ce le povesteam. Dar reuşeam să-i fac să mă mai roage să-i mai port prin filmele mele şi dacă nu reuşeam să le termin continuam în altă zi de unde am rămas. Îmi vine să râd, dar ăsta e un aspect de care sunt foarte mândru acum, chiar dacă-i minţeam atunci cu neruşinare. Cred că a fost apogeul imaginaţiei mele. Nu-mi explic cum am reuşit!
După un timp nu mi s-a mai întâmplat neapărat să fac „incursiuni fantastice” de genul ăsta . Poate fiindcă am ajuns să am o profesie care suplineşte asta.
Deci nici discursuri de UNITER. Nici acum când am şansa să mi se poată întâmpla, nu o pot face. Şi dintr-o anumită superstiţie, probabil, dar în primul rând cred că poate fi puţin… penibil. Cum e să-ţi pregăteşti discursul şi să nu iei premiul?! Lasă-l să mă surprindă, e mult mai palpitant să trăieşti prezentul şi să-l iei ca atare.
