Thomas Richards este urmaşul spiritual al marelui regizor polonez Jerzy Grotowski, cel ce a revoluţionat teatrul secolului XX. De curând, Richards s-a aflat la Bucureşti, unde, în cadrul Festivalului „Viaţa e frumoasă”, a susţinut o serie de de reprezentaţii cu spectacolul-experiment „The Living Room” şi un workshop prin care a „instruit” un grup de artişti români.
Laboratorul lui de lucru intitulat „Workcenter of Jerzy Grotowski and Thomas Richards” este situat în Italia, la Pontedera, unde formează actori în spiritul maestrului său. Thomas Richards lucrează la un spectacol ani de zile, decantându-l, „fierbându-l” la foc mic, scoţând aurul curat din el şi lustruindu-l în timp, ca pe o bijuterie preţioasă, tranformând astfel teatrul într-o alchimie complicată. La spectacolul „The Living Room”, a primit doar un număr restrâns de spectatori, care însă trebuiau să intre în convenţie încă dinainte de a veni la teatru. Ei erau chemaţi în calitate de musafiri în „sufrageria” mobilată cu grijă în subsolul Teatrului Odeon, să aducă, aşa cum face omul când se duce într-o vizită, nişte prăjituri şi ceva de băut şi să se comporte ca nişte invitaţi cuminţi, stând la un ceai şi la o şuetă cu gazdele, care, în mijlocul murmurului paşnic, se scuturau de banalitatea existenţei casnice şi începeau să cânte şi să rostească formule ritualice şi magice, devenind, din simple gazde şi actori, adevăraţi şamani. Viaţa întreagă era sublimată în câteva cuvinte onomatopeice, iar actul artistic se transforma practic într-un soi de descântec, iar publicul era hipnotizat şi purtat parcă în alte lumi. Făceai o călătorie în Africa, ajungând în mijlocul triburilor, stând pur şi simplu pe scaun şi privind actorii. Senzaţia că ai participat la un ceremonial sau la o slujbă de exorcizare a fost întărită de sentimentul de bine de la final. Cântecele, dansurile şi poemele au încetat la fel de brusc cum începuseră, actorii s-au întors la rolul lor de gazde, au mai schimbat politeţuri cu musafirii, au mai mâncat împreună o felie din tortul făcut cu mâinile lor de actriţe, după care, pe rând, fiecare spectator şi-a luat la revedere personal de la artişti şi a plecat acasă.
Despre „The Living Room” şi despre Grotowski am discutat şi noi cu Thomas Richards.
Care este conceptul spectacolului vostru ?
„The Living Room” este o operă de artă care se bazează pe acel gen de cercetare teatrală şi de experiment iniţiate de Jerzy Grotowski şi numite de Peter Brook, care a simţit nevoia să pună o etichetă pe teatrul lui Grotowski, „arta ca vehicul”. Arta în sine devine un vehicul care „transportă” persoana actorului şi a spectatorului în acea logică fascinantă pe care o găsim în ritualurile primordiale. Grotowski însuşi numea această logică „obiectivitatea ritualului”. Iar ca modalitate de lucru, se lucrează cu inima, cu capul şi cu trupul actorului.
Am remarcat în spectacol foarte multe formule magice şi descântece. Sunt reale sau „confecţionate”?
Sunt absolut reale. Sunt culese de la triburile africane din Caraibe. Cântecele ating anumite corzi în actor, trezindu-l şi aducându-l la o cunoaştere şi la o experienţă extracorporală. Se stabileşte prin aceste formule repetitive un soi de reţea energetică în care se prind şi actorii şi publicul. Această reţea este ca o pânză de păianjen care începe să se extindă cu repeziciune, în felul în care se umflă spuma de la capuccino şi scoţând bulbuci ca apa ajunsă la temperatura de fierbere. Se atinge acel punct maxim în care energia dă în clocot, după care, treptat, din ce în ce mai încet, lucrurile se reaşază pe temeliile ştiute şi viaţa reintră în normal.
Cum ar trebui să primească publicul această experienţă?
Ca pe o călătorie gratuită sau ca pe un vis. E ca atunci când stai liniştit, într-o duminică după-amiază, pe fotoliul tău confortabil din sufragerie, răsfoind o carte. La un moment dat, începi să moţăi, cartea îţi cade din mână şi te trezeşti pe tărâmul dintre vis şi realitate. Ieşi din cotidian şi te duci undeva foarte departe, într-o altă lume, în care ai o experienţă tulburătoare pe care nu ţi-o poţi explica. După care însă, te trezeşti şi revii la pacea sufrageriei tale, unde cotidianul pune din nou stăpânire pe tine.
Se poate spune, fără să forţăm prea mult lucrurile, că spectacolul vostru are o structură de liturghie? Cu începutul, cu momentul maxim al jertfei, cu împărtăşirea, şi apoi cu rămas bunul din sintagma „în pace să ieşiţi” ?
Da, cu siguranţă se poate spune că are o structură de liturghie.
De ce aţi ales descântece şi ritualuri caraibiene?
Deşi eu am rădăcini africane, trebuie să-i dau tot creditul maestrului meu, Jerzy Grotowski. El le-a ales, lucru care poate părea cel puţin ciudat dacă ne gândim că el era polonez. Iar eu am intrat în legătură cu rădăcinile mele „negre” printr-un alb, polonez, cu barbă albă. Sună foarte bizar, dar aşa e viaţa.
Şi cum a ajuns polonezul cu barbă albă în Caraibe?
După ce a făcut uriaşe spectacole, Grotowski a decis să nu mai monteze, ci să înceapă să experimenteze şi să cerceteze ceea ce se numea „parateatru”, apoi „izvoarele teatrului”, apoi „drama obiectivă”, ajungând la „arta ca vehicul”, toate etape ale cercetării lui. A făcut călătorii în multe locuri de pe pământ cercetând tradiţiile locului şi culegând ceea ce el numea „unelte”, anumite cântece, anumite texte ritualice. El era foarte interesat de cântece pentru că sunt transculturale, ele operează cu muzica care transcende cuvintele şi limbile. Prin vibraţie sonoră poţi comunica un mesaj fără vorbe. „De ce Africa?” m-ai întrebat. Grotowski a lucrat, pe când studia tradiţiile din diverse părţi ale lumii, cu indieni, cu mexicani, cu oameni din Bali, cu chinezi, cu oameni de peste tot, dar cu toate acestea a avut o relaţie specială cu tradiţiile din Haiti, o insulă din Caraibe. S-a dus acolo ani la rândul, într-o perioadă de şapte ani a fost atât de des, încât oamenii de acolo credeau că s-a mutat cu totul, că e un vecin de-al lor. Mi-a povestit că a găsit mult material în Haiti pentru cercetarea lui, el fiind în mod esenţial interesat de voce, impuls, corporalitate. Iar ritualurile caraibiene chiar aşa sunt construite: pe voce, pe impuls, pe acţiune. Un tot organic, fizic şi nu numai, care funcţionează ca un şuvoi energetic. Spre deosebire de ritualurile indiene în care meditaţia se face într-o totală tăcere, corpul este neclintit până în punctul în care pare că omul a intrat în rigor mortis. Sunt deci forme diferite prin care poţi să ajungi în interiorul sufletului tău, dar lui Grotowski i s-a părut mai naturală varianta mai „gălăgioasă” , dacă vrei, pe care a găsit-o în Africa.
Cum l-aţi cunoscut pe Grotowski şi cu ce v-a fascinat?
Eram student la Yale, în ultimul an, aveam 21 de ani. Făcusem un workshop cu Ryszard Cieslak, actorul lui numărul unu de pe vremea Teatrului Laboratorium din Polonia. Şi acel workshop a fost demenţial. Omul ăla părea cu totul din altă lume. Dacă ai văzut filmele cu Harry Potter, îşi poţi face o idee cam cum e atmosfera de la Yale. E o şcoală foarte bună care-ţi dă o educaţie solidă, dar studiam teatrul mai mult dintr-o perspectivă intelectuală, iar Ryszard Cieslak părea un dinozaur, în sens pozitiv, adică ceva din altă lume, din alt timp, era o inadecvare flagrantă între el şi elita universitară de la Yale. El era ceva de necrezut, dacă un munte ar începe acum să se mişte, ăla ar fi Ryszard Cieslak. Nu-ţi venea să crezi că aşa ceva este cu putinţă. Iar cursurile lui, modul în care lucra cu noi m-au vrăjit pur şi simplu. Dar apoi, a apărut şi Grotowski să ţină un curs şi m-a hipnotizat parcă cu modul lui de a gândi. La noi la Yale erau tot soiul de profesori, dar cei mai mulţi îţi dictau din cursurile lor tipărite, pe care oricum le cumpăraserăm, într-o totală pierdere de timp. Am văzut cândva un profesor care a adormit la catedră în timp ce ne dicta cursul. Colegii mei nu au remarcat căci erau ocupaţi să scrie după dictare. Era 9 dimineaţa, citea, citea şi, la un moment dat, i-a căzut capul şi a început să sforăie, în mijlocul frazei. Acesta este genul de profesori care există în general prin universităţi, profesori care au o metodă complet moartă de a-ţi transmite cunoştinţele. Ei, şi-ţi dai seama că în toată zeama asta călâie a apărut Grotowski. La el totul era bazat pe „acum” şi „aici”, era o prezenţă atât de vie că te copleşea. Când i se punea o întrebare, se concentra atât de puternic că aproape puteai să-i asculţi gândurile, puteai să auzi cum i se învârt rotiţele-n cap. În timpul scurs între întrebare şi răspuns se lăsa o linişte vie, o linişte populată de gândurile lui care circulau ca lumina electrică. Ăsta e cuvântul care-l poate defini pe Grotowski: era electricitate. Atunci şi acolo am decis să lucrez cu el.
A fost greu lucrul cu el?
Era foarte dur cu mine la început, a fost un proces îndelungat de tatonare, dar apoi toate astea s-au dus şi am ajuns să fac 13 ani de ucenicie cu Grotowski.
Genul acesta de pedagogie îl aplicaţi şi actorilor dvs.?
Nu atât de dur, dar da. Ceea ce le cer eu actorilor mei este să gândească foarte mult şi să-şi pună întrebări. Actorul care nu îşi pune întrebări esenţiale, cel care nu se întreabă zilnic „ cine sunt eu pe lumea asta şi ce caut în această meserie?” nu este nimic altceva decât o maimuţă de circ care face totul mimetic. Se poate face teatru şi aşa, de altfel ştiu că se şi face aşa, ba încă pe scară largă, dar pe mine nu mă interesează un astfel de mod de lucru. Arta presupune mult mai mult, în primul rând inteligenţă, introspecţie şi profunzime. În plus, actorul trebuie să fie complet dedicat, eu lucrez doar cu actori de tipul kamikaze, care să se arunce-n gol cu credinţă şi cu toată forţa.
Deşi susţineţi că nu sunt importante vorbele, există totuşi în spectacol nişte poeme care au mesaje teribile transmise, de această dată, prin cuvinte. De exemplu spuneţi la un moment dat: „Aveţi grijă de toţi cei vii atâta timp cât sunteţi în viaţă ca să nu muriţi si apoi, încercând să-i revedeţi, să nu puteţi s-o mai faceţi.” Sună aproape ca un verset din Biblie.
Da. E adevărat. Pe lângă cântecele africane am inserat şi câteva fragmente în engleză care să comunice şi prin cuvânt adevăruri care au, iată, o putere extraordinară. Auzindu-le simţi că te-a lovit trăznetul şi dintr-o dată te cuprinde o lumină de-a dreptul înspăimântătoare. E ca atunci când ai un vis premonitoriu. Te trezeşti şi realizezi că subconştientul sau divinitatea vor să îţi transmită ceva. Înseamnă că e timpul să iei nişte măsuri cu viaţa ta.
