De la povestea bărbatului de care s-au îndrăgostit, cândva, zânele până la istoria contemporană a regizorului norvegian fascinat de o jurnalistă de la Chișinău, iubirea se arată în chipuri ciudate în cărțile Doinei Ruști, volume care au înregistrat recorduri de vânzări, au fost traduse sau au devenit scenarii de film.
Venită din boala speranței, din umbre sau din alte născociri, iubirea ia multe forme, toate legate de dorința noastră cea mai adâncă, aceea de a ne face loc în alt suflet, spune Doina Ruști, care a găsit în texte vechi, uitate prin arhive, și formulele secrete de a struni iubirea.
Când lumea de dincolo de conștient tinde spre haos, spune povestea, n-ar fi rău să încerci o prăjiturică frământată din fuioarele gândurilor unor greieri. Problema e că dă dependență. Și… cine ar dori să fie dependent de visurile unor greieri?
România liberă: Despre dragoste și fantezii culinare, probabil că acestea sunt temele sfârșitului de an. Sunt zile care încheie pentru dvs. un sezon excepțional, cu recorduri de vânzări pentru două titluri – „Mâța Vinerii“ și „Logodnica“, la care se adaugă și reeditarea multipremiatului „Fantoma din moară“. Deși “Logodnica” pune în lumină foarte bine o valență contemporană a iubirii, totuși, pentru mine cea mai interesantă poveste de iubire din romanele dvs. (10 titluri de beletristică până acum) este cea din „Omulețul roșu“, unde Laura s-a îndrăgostit de o fantasmă. Câtă fantasmă și câtă realitate poate cuprinde o poveste de iubire și ce se întâmplă cu fantasma la impactul cu realitatea?
Doina Ruști: Orice dragoste include măcar câteva fantasme, dacă nu chiar un șir lung de plăsmuiri. Iubim un om mai ales pentru că el este creația minții noastre. Pasiunile fulgerătoare, chiar și trecătoarele atracții, au ca punct de pornire un omuleț făcut din cele mai prețioase și mai secrete dintre dorințele noastre. Tocmai de aceea Laura se îndrăgostește pe net de un bărbat pe care nu-l văzuse niciodată. Nu-i știe ochii, nu i-a văzut fața, dar îl dorește cu intensitatea ființelor vrăjite, pentru că mintea ei este alimentată de sugestiile subtile pe care un hacker inventiv i le inoculează. Cu cât un vis este mai aberant, cu atât devine mai verosimil pentru ființa care-l visează. Să speri și să mori –
iată două elanuri făcute pentru creierul omenesc. Când revii dintr-o astfel de experiență, ți-este jenă, ți-este ciudă – și totuși, continui să valorizezi fantasma care te-a ținut prizonieră, pentru că rădăcinile ei fac parte dintre dorințele tale. Cum am putut să fiu atât de idioată?, te întrebi cu ipocrizie, când, de fapt, tu știi foarte bine cum și de ce s-a întâmplat. Fantasmele sunt negate, dar nu mor niciodată, iar multe dintre ele fac parte din patrimoniul cel mai rușinos al unei ființe.
„Logodnica“ – best-seller-ul sfârșitului de an – spune o poveste contemporană, chiar foarte realistă, judecând măcar și numai faptul că regizorul norvegian David Kinsella, personaj al cărții dvs., v-a însoțit luna trecută în turneul de lansare în România. Un norvegian continuă obsesiv o iubire demult încheiată, pentru o fată din estul Europei, respectiv Chișinău. Câtă șansă are o astfel de dragoste, cea care implică serioase diferențe culturale, și cât de mult inspiră o astfel de poveste într-un Vest fascinat de exotic sau într-un Est care pare să fi depășit speranțele de acest tip?
Iubirile la distanță, mai ales cele din lumea nesfârșită a internetului, vin din boala speranței, ca toate născoci-rile, dar uneori experiențele de acest fel sunt benefice, ca într-un vechi basm româ-nesc, cules de Hasdeu, pe care-mi place mult să-l povestesc: zânele pădurii, năluci malefice, care în mod tradițional aduc nebunia, se îndrăgostesc de un bărbat. Toate șapte. N-aș putea să spun ce avea el deosebit, ci doar că femeile astea au căzut secerate la prima vedere. Totuși, nu puteau să leșine pur și simplu. Doar erau zânițe! Așa că au ales varianta în care cred doar femeile îmbătate de amor: l-au luat acasă și l-au iubit. În mod normal, un bărbat răpit își pierde mințile, căci zânele nu lasă niciodată martori. Totuși, pe acest bărbat, chiar dacă după ani mulți, l-au eliberat și, chiar mai mult, i-au dăruit o carte – astăzi am putea spune un Kindle cu mii de cărți. Iar acest cadou nu doar c-a făcut din el un învățat, ci și un om bogat. Vreau să spun că dincolo de chagrain d’amour se află experiențe prețioase. O să-mi spui că nimeni n-are nevoie de ele! Bineînțeles că nu. Se poate ca data viitoare să repeți exact aceleași greșeli. Dar există posibilitatea ca un alt om să le evite pentru că tu l-ai avertizat. Înțelep-ciunea dragostei, vorba lui Finkielkraut, stă în forța de a nu-l îngloba pe celălalt, de a nu face tu însuți parte din el. Or, la ieșirea din orice combinație e de preferat să duci cartea ca pe un dar, întocmai ca eroul din basm, decât să-ți plângi de milă, împietrit sub umbrarul zânelor.
Și mai severă este, din acest punct de vedere, soarta lui Zogru, un personaj imaterial, îndrăgostit de o ființă umană. Care este istoricul acestor povești de dragoste în cultura lumii și cea materială și de ce credeți că fascinează atât de mult?
Zogru este o entitate care trăiește în sângele oamenilor, dar într-o zi se îndrăgostește de o fată – iubire fără speranță, în linia unei teme pe care romanticii se zice c-ar fi epuizat-o. Personajul meu face sute de încercări de-a o cuceri, prin intermediul bărbaților în al cărui sânge trăiește, iar până la urmă reușește să creeze o copie a femeii iubite. Căci ce altceva este resemnarea, dacă nu cumva un act de creativitate în interiorul unui eșec? Iubești, mori și renaști de fiecare dată, într-o aspirație nouă. Orice om îndrăgostit ia parte la o utopie, iar lucrul acesta i se pare nu doar rezonabil, dar și singurul posibil. De aici și vine tema iubirilor imposibile, ca un fel de catehism al condiției de om căzut în iubire. Zogru este o metaforă a celui însetat de dulcea și abe-ranta legătură cu celălalt, într-atâta încât este dispus să-i facă pe toți oamenii să semene cu imaginea din mintea sa.
Poate „Fantoma din Moară“ găzduiește cel mai sofisticat tip de iubire, cel pentru un alter-ego, pentru o persoană imaginară care-ți seamănă. Să fie vorba doar despre asta în iubire, căutarea propriei ființe, de fiecare dată de fapt?
Te referi la iubirea dintre cei doi bărbați? Un rafinat act de evadare. Unul trăiește în totalitarismul comunist, iar celălalt este o fantomă, din moara părăsită. El este chipul din ruine (o temă perenă), un fel de umbră, în termenii lui Jung, adică partea negativă a personalităţii, responsabilă pentru emoţiile cu caracter obsesional. Personajul meu este un intelectual, cu idealurile făcute zob, fără orizonturi, fără speranță. Iar în lumea cenușie din care face parte i se deschide o poartă spre altceva. Iubirea ia multe forme, toate legate de dorința noastră cea mai adâncă, de a ne face loc în alt suflet. În mine zace o ființă pe care nu sunt capabilă s-o arăt, s-o poves-tesc, dar sper că altcineva, într-o zi, își va schimba fața, remodelându-se după acea ființă din mine. Iar cel care va fi capabil de asta va putea fi oricine, chiar și papagalul dintr-o proză flaubertiană.
Nu trebuie să uităm o capodoperă care ar trebui să vă aducă titlul de J.K. Rolling a României, „Mâța Vinerii“, unde ați amestecat cu povești rețete magice găsite în rețetarul brâncovenesc sau în textele folclorice vechi de sute de ani. Ce să încercăm la acest final de an pentru iubire?
Dintre rețetele Mâței, aș alege una pentru bărbații loviți de tristețe, în gene-ral pentru carnea care și-a pierdut semeția, anume remediul vrăjitoarei Syrka. Se iau petale de vinețele, cam două castroane, și se adorm într-o cocă făcută din lapte, făină de grâu și câteva ouă. În această mocirlă păstoasă, care nu e mai groasă decât smântâna, se pun mirodenii și miere, iar la sfârșit niște vise de greieri. Acestea se colectează în timpul zilei, de pe la greierii care dorm. Te apropii de ei cu o sticluță și le fluieri un cântecel, iar din capete încep să le curgă fuioare de vise, care intră singure în orice reci-pient. Când aluatul e gata, se dă la cuptor. Această prăjiturică trezește dorințele și învie speranța. Bărbatul pe care îl crezuseși o cârpă se scoală din morți. Singurul inconvenient e că duce la dependență. Și ce viață mai e aia în care depinzi de visele unor greieri!?
Țineți, de ani de zile, printre nenumăratele cursuri, și unul de simbologie. Cunoașteți deci suficient de bine mitologii și simboluri, astfel încât să compuneți propria dvs. rețetă culinară, așa cum făcea, de altfel, și unul dintre personajele dvs., Laura Iosa („Omulețul roșu“). Aceasta, absolventă de limbi clasice, e nevoită să se angajeze ca bucătăreasă, dar cum nu știe să gătească, inventează tot felul de mâncăruri, asociate cu sentimentele ei pentru un tip găsit pe net… Din ce, cum se face și unde se mănâncă cea mai interesantă mâncare de dragoste și de final de an?
Aș recomanda o ciorbă făcută din scoici de baltă. Pentru cine nu știe, acestea trebuie ținute două zile în apă rece, adusă de la trei fântâni, ca să se curețe bine de mâl. În rest se face ca orice ciorbă. Dintre legume, prazul nu trebuie să lipsească și doi ardei iuți. La sfârșit i se pune un strop de smântână și o mână bună de leuștean. Această supă se mănâncă, de regulă, seara.
După o noapte de somn, orice om care a gustat la cină din ciorba asta se trezește cu ochii albaștri, care se știe cât sunt de seducători. Efectul ține numai o zi. Dar, pe final de an, orice mâncare făcută cu dragoste este bună, cu condiția să fie mâncată la lumina unei lumânărici verzi, nu una oarecare, se înțelege, ci frământată din ceară amestecată cu iarba șarpelui, până se face face verde, de unde și numele. Această lumânare dă frâu liber harurilor ascunse, ducând la viziuni spectaculoase. Merită încercat!
Interviu realizat de Eva Tipaldos
