Eduard Ţară e doctorand în matematică, are doi copii şi predă la o şcoală de ţară dintr-o comună de lângă Iaşi. Viaţa de bugetar sărac l-a împins spre estetica orientală. Prins între obligaţii, ieşeanul îşi găseşte echilibrul în haiku.
Ieşeanul de 41 de ani a câştigat recent un mare concurs de haiku organizat cu ocazia Summitului Japonia-UE şi a fost chemat la Ambasada Japoniei pentru o recepţie oficială. A căutat patru zile prin Iaşi un costum care să i se potrivească siluetei subţiri, a venit cu trenul la Bucureşti şi a mers pe jos de la Gara de Nord până la ambasadă, cu costumul pe umăr. La reşedinţa ambasadorului a vorbit, emoţionat, în faţa a zeci de personalităţi şi diplomaţi şi a primit marele premiu: o excursie în Japonia. Motivul e acest poem: „Deschizând o hartă/ Petalele de cireş leagă/ Europa şi Japonia”.
La recepţie, toată lumea l-a întrebat cum a ajuns să scrie un soi de poezie aşa de îndepărtat. Le-a răspuns astfel: „Matematica te solicită pe partea raţională. Ca să echilibrez cu ceva, eu nu m-am apucat nici de băut, nici de alte vicii. Decât să fiu beţiv, mă ocup mai degrabă de scrisul meu”. În spatele răspunsului modest, însă, e o poveste mai lungă.
Scria poeme prin noroi
Eduard Ţară e un bărbat mărunt, tuns scurt, cu faţa lungă şi ochelari pe nas. Poartă o cămaşă în carouri, cu două buzunare la piept, pline cu tot felul de hârtiuţe. De la distanţă poţi să-l confunzi cu un licean îndrăgostit. De aproape, părul încărunţit îl dă de gol că e, de fapt, profesor. Îl mai trădează şi alte lucruri. Are pe calculator un tabel cu premii, ordonat meticulos după ţară şi locul obţinut. În total, sunt 77 din toată lumea, din America până-n Noua Zeelandă. În apartamentul sărăcăcios de două camere din cartierul Alexandru cel Bun din Iaşi, matematicianul poet îmi povesteşte cum a ajuns să înţeleagă poezia japoneză.
Lui Eduard Ţară îi place mersul pe jos. Acum 15 ani, făcea naveta între şcoala de ţară în care preda şi locuinţa sa din Iaşi. Mergea două ore pe jos prin pustietate, prin locuri sălbatice în care rar întâlneai câte un om. Ieşea prin sudul Iaşiului, urca un deal, trecea pe lângă câmpuri şi livezi, apoi cobora la un iaz. Primăvara şi toamna, purta cizme de cauciuc din cauza noroiului. Iarna, iazul devenea un pod mare de gheaţă. Vara, se oprea câteva minute şi contempla iazul, plopii înalţi de pe margine, bâtlanii şi păsările răpitoare şi scria versuri. Dru¬mul ăsta l-a apropiat de estetica orientală.
„Ce-o fi aşa de greu?!”
Când a văzut prima oară un haiku, s-a gândit: „Ce-o fi aşa de greu? Dacă a avut ăla o idee şi a băgat-o în trei versuri, pot face şi eu asta”. S-a întâmplat imediat după revoluţie, în martie ’90. Într-un magazin, i-a atras pri¬virea o revistă micuţă pe care scria Haiku şi avea desenată în tuş silueta unui arcaş. Credea că-i ceva de arte marţiale. A cumpărat-o şi a fost dezamăgit la culme când a aflat că-i vorba de un stil de poezie vechi din secolul 17. Dar i s-a părut uşor de făcut şi, cum mai cochetase cu poezia (în liceu, a trimis poezii la revista Flacăra, dar a fost respins), s-a gândit să încerce.
Primele încercări de haiku i le-a trimis prin poştă lui Florin Vasiliu, redactorul-şef al revistei. De la el a aflat că nu orice are trei versuri e haiku.
„Haiku-ul te duce la însingurare”
Pentru că s-a gândit mai întâi la regulile superficiale, în primii 12 ani Ţară a reuşit să scrie un singur haiku adevărat. Abia în 2002 a înţeles că mai importantă e filosofia din spate: „Ţine de concepţia de viaţă a unui călugăr zen. E ca o implozie, nu ca o explozie. Te face să reduci totul la un singur punct. Te duce la însingurare. Stai detaşat de toate şi priveşti pur şi simplu natura. Nu ieşi cu prietenii la un chef”.
La un moment dat, s-a întrebat dacă nu cumva ce scrie el e împotriva creştinismului: „Me¬ditaţia zen te duce la nimicnicie, adică la gol. În creştinism nu e nimic gol, totul e plin de lumină dacă ai speranţă şi credinţă. Dar poezia care mie îmi trezeşte o bucurie poate fi ceva rău? De-atunci am scris fără să mă mai gândesc la treaba asta, dar am avut grijă să nu spun lucruri ciudate tare”.
De-a lungul anilor, Ţară i-a trimis lui Vasiliu peste 100 de poeme. În afară de unul, i le-a desfiinţat pe toate. „Perioada asta e ca o apă tulbure. Ani de zile o laşi să decanteze ca să-ţi dai seama că e şi apă limpede. Pentru mine, apa limpede a fost haiku-ul ăsta.” Poemul era asemănător al lui Matsuo Bashō, poetul care a creat haiku acum 350 de ani: „Vechea băltoacă/Săritura broaştei/Zgomotul apei”.
„Eu mă gândeam în mintea mea infatuată: «Tre’ să scriu şi eu ceva cu broasca asta, ce poate să facă de-i aşa celebră? Poate să sară într-o noapte pe imaginea Lunii din apă. Să facă aşa încât luna aia, care-i o iluzie, să se spargă în bucăţi». A ieşit asta: În urma broaştei/Un plescăit în apă/ Şi luna ţăndări”.
Florin Vasiliu a murit în 2001, fără să apuce să vadă vreunul dintre premiile lui Eduard Ţară. Acesta a început să scrie cu adevărat în 2002, după ce şi-a cumpărat un calculator. Atunci a putut să citească pe Internet toate poemele care câştigau concursuri şi să vadă că sunt altceva decât credea el.
„Matematica mă ajută să fiu ordonat”
La început, ca să-şi trimită poe¬mele la concursuri străine, a apelat la un profesor de engleză care să-i traducă. Nu a câştigat nimic, aşa că a hotărât să le traducă singur.
Cu ajutorul mai multor dicţio¬nare de pe net, a dezvoltat un sis¬tem prin care traduce într-o mulţime de limbi. A ajuns să scrie direct în engleză, franceză, portugheză, italiană şi spaniolă, chiar dacă nu le cunoaşte pe toate. „În dicţionare mă uit ce fel de substantiv e, ce articol trebuie să-i pun în faţă… ca la matematică. Matematica mă ajută să fiu ordonat.” Aşa a ajuns, de pildă, să trimită haiku-uri în norvegiană la un concurs polonez, care accepta poeme în alte limbi. Majoritatea poeţilor de haiku sunt izolaţi în limba lor. „În Brazilia se scrie haiku de 100 de ani, dar ei nu participă la concursuri pentru că scriu doar în limba catalană.”
Comunităţile de haiku sunt foarte strânse. „Cel mai bun poet este citit de colegi, care-şi spun în gând: «Îmi place şi îmi pare rău că nu l-am scris eu»”, spune Ţară. În România există asociaţii ca Societatea Română de Haiku şi concursuri săptămânale pe blogul romaniankukai.blogspot.com, dar nu există un public real. Asta pentru că citesc haiku, în general, doar cei care şi scriu.
„N-aş scrie fără un concurs ”
Nu se poate trăi din haiku. Ţară, cel mai premiat român, a băgat mai mulţi bani în taxe poştale şi de înscriere decât a scos din premii. De ce să se mai chinuiască, atunci? „Asta mă obligă să scriu! Oricum, pot să fac asta numai după 10 seara. Dacă deschid mai devreme calculatorul, se duc fecioraşul meu la jocuri şi fiica mea la Cleopatra Stratan şi atunci eu rămân pe dinafară. De când a venit puştoaica mea cea mică, n-am mai avut vreme să fac absolut nimic.”
Fără concursuri nu ar scrie, la fel
cum fără doctorat nu ar face matematică. „Profesia nu înseamnă matematică, înseamnă supravieţuire. De asta m-am apucat de doctorat, e o chestie de creaţie şi aici se aseamănă cu haiku.”
„Matematica mă bagă într-un univers, iar ca să mă echilibrez mă mut în altul”
În ’87, după cea terminat liceul, tatăl i-a spus că filosofia şi istoria sunt schimbătoare: „Băi băiete, apucă-te şi învaţă matematică şi fizică, pentru că astea nu se schimbă niciodată! îşi aminteşte Eduard Ţară. Aşa a făcut facultatea, a ajuns profesor şi acum urmează să termine doctoratul. În lucrarea sa încear¬că să demonstreze că există o legătură între reprezentarea grafică a permutărilor şi teoria nodurilor. „Matematica mă bagă
într-un univers, iar ca să mă echilibrez mă mut în altul – haiku. Şi între astea două sunt familia, şcoala, ce-o mai fi.” Nu vede vreun viitor în afara şcolii. „La 41 de ani, cu familie, cu copii, n-am nici o şansă să fac altceva. Numai dacă mă las de haiku.” Vrea, în schimb, să continue cu matematica reală şi după doctorat. Şi, în paralel, să scrie renga – poeme în lanţ, fiecare cu câte 36 de strofe: câte un poem pentru fiecare lună din an, timp de 12 ani, „ca nişte meandre ale unui râu”.
„Nici nu ştiu dacă se poate face treaba asta, dar eu vreau s-o fac”
La fel ca un haiku, viaţa lui Eduard Ţară e plină de reguli şi limite. Şcoala îi mănâncă timpul, copiii cer atenţie şi cheltuială. Salariul de profesor, proaspăt tăiat, a ajuns la 1200 de lei pe lună, iar nevasta, şi ea cadru didactic, câştigă şi mai puţin. Nu prea iese cu prietenii. Dar, la fel cum îşi găseşte creativitatea între multele limitări ale unui haiku, între obligaţiile vieţii îşi găseşte libertatea.
Modelul său e poetul Şerban Codrin, fostul director al Centrului Cultural din Slobozia. Despre el spune că „este fantastic, genial! Noi, ceilalţi, suntem ca şi furnicuţa care a dat peste o pietricică. El e ca un vultur care vede totul, face arhitectură din poezie”. Nu crede că ar putea ajunge vreodată la nivelul lui.
Despre matematică spune că nu e specialist: „Vin de la o facultate la un nivel nu foarte ridicat”. Nu ştie dacă îşi va demonstra vreodată teoria. Şi nici dacă poate fi demonstrată.
Dar, în ambele cazuri, încearcă. „Nici nu ştiu dacă se poate face treaba asta, dar eu vreau s-o fac.”
INFO
Regulile unui haiku
Haiku e o poezie cu formă fixă: trei versuri de câte 5, 7 şi 5 silabe, care trebuie să conţină un cuvânt sezonal, numit kigo (de exemplu, cireşul simbolizează primăvara). Poezia e compusă din două părţi, despărţite de un kireji – o pauză de gândire marcată de obicei printr-o liniuţă. Trebuie să mai conţină un cuvânt care să exprime eternul (harta, de exemplu), iar altul efemerul (petalele de cireş). Plus alt cuvânt care să sugereze gingăşie. Nu ai voie să foloseşti figuri de stil, abundente în estetica occidentală. Iar toată construcţia trebuie să fie despre natură, despre patina timpului, despre fineţea lucrurilor. Toate astea în 17 silabe.
