Uneori moşul nu doar primeşte scrisori, ci găseşte timp să şi scrie. E drept că în cazul de faţă nu este vorba despre Moş Crăciun, ci despre „moş” Manole. Marius Manole. El ne-a scris cum şi unde îşi petrece sărbătorile, scopul şi durata vizitei.
Cunoscutului actor al Naţionalului bucureştean moşul cel adevărat i-a adus ceea ce-şi dorea cel mai mult: o vacanţă paşnică într-un loc drag, unde chiar a nins puţin, dar, din păcate nu s-a aşternut zăpada groasă „de mai an”, căci nici iarna nu mai e ce-a fost. Exersându-şi stilul epistolar, Manole, care e cunoscut mai degrabă ca un blogger neobosit, s-a gândit să „întocmească” către cititorii noştri şi spectatorii lui o scrisoare ca la carte, în dulcele stil clasic. Iat-o:
„Dragii mei,
Pentru mine Crăciunul şi Anul Nou sunt unele dintre cele mai frumoase „întâmplări” de peste an, unele din rarele momente când pot să-mi iau liber de la teatru sau de la filmări, să plec din Bucureşti şi să merg acasă, la Iaşi. Nu în fiecare an a fost posibil acest lucru. Din fericire, după o pauză de doi ani, iată-mă din nou de sărbători la Iaşi, alături de părinţii mei. Aşa că scrisoarea mea ar putea să înceapă, ca să dovedească faptul că e o scrisoare în toată regula, cu „Salutări din Iaşi! Eu sunt bine, sănătos, ceea ce vă doresc şi vouă”.
Dar, din păcate, din oraş nu prea mai înţeleg mare lucru. S-a schimbat mult de acum 10 ani de când am plecat eu în lume. S-au dărâmat clădiri, s-au construit altele, au dispărut bucăţi întregi din urbe, a apărut un alt oraş în mijlocul celui vechi, cei care sunt de pe aici ştiu despre ce vorbesc…În rest, e curat, frumos luminat, Miropolia domină peisajul, clădirea fostei mele facultăţi e în renovare, Teatrul Naţional, în reparaţii de ani buni, încă nu e terminat. Mi-e dor de sala mare a Naţionalului ieşean, e tare frumoasă. Nu mai spun că aici am pus piciorul pentru prima dată pe o scenă. În oraş umblă zvonul cum că la anul ar fi gata. Sper!
De fapt, dacă mă gândesc bine, adevăratele mele începuturi artistice au fost făcute pe când, mic fiind, intram într-o ceată de 2-3 copii şi mergeam cu colindatul. Eram foarte bine pregătit şi complet echipat. Aveam clopoţel, stea, tot ce trebuie. La „Pluguşor” mă aciuam pe lângă nişte băieţi mai mari care aveau buhai, căci nu se face să te duci la om acasă şi să strigi „Hăi, hăi!” fără buhai. E drept că voce nu prea aveam, dar compensam această lipsă cu mult entuziasm. Făceam „repetiţii” cam cu o lună înainte, iar în Ajunul Crăciunului şi de Anul Nou o porneam prin nămeţi (căci pe atunci cădea zăpadă mare, nu glumă) de la prima oră a dimineţii şi colindam până pe la şapte seara când ne întorceam acasă rupţi de foame şi îngheţaţi bocnă. Nu ne duceam prea departe, ci doar la blocurile din împrejurimi, căci Iaşiul era şi pe atunci un mare oraş. Aşa că nu aveam parte de sărbători autenic-populare decât dacă mergeam la bunici. Ţin minte că pe vremea aceea nu exista să nu îţi deschidă cineva uşa. Ne primeau oamenii în case şi ne dădeau covrigi, nuci şi câţiva bănuţi. A doua zi după mersul cu uratul mi-o petreceam făcând monetarul. Cum primeam numai mărunţiş, asta îmi lua ceva timp. Acum nu prea mai merg copiii din Iaşi cu colindul şi nici eu nu m-am dus, că nu mai am ceată.
Vin acasă ca să mă odihnesc, să-mi limpezesc gândurile, să mă liniştesc. Partea comică e că niciodată nu plec de aici odihnit. Sigur că plec cu o energie bună, dar nu odihnit. Drumul până la Iaşi cu faimosul CFR este de 7 ore (mă rog, 6 ore şi 31 de minute mai exact) care oricum pare o viaţă de om. Odată ajuns acasă trebuie să vizitezi toate rudele, verii, nepoţii, bunicii …. Nu mai pun la socoteală întâlnirile cu prietenii, căci şi de ei trebuie să te îngrijeşti. În Moldova, după cum bine ştiţi, nu poţi intra în casa cuiva fără ca gazdele să nu te pună la masă şi să te omenească aşa cum se cuvine. Borş,sarmale, caltaboşi, cârnaţi, răcitură, chişcă, turte, poale-n brâu (astea sunt nişte plăcinte cu brânză la care este mare meşteră mama mea, tanti Mariana), cozonac…Nu m-aş mira ca după sărbători să mă întorc în Bucureşti cu vreo 4-5 kilograme în plus. De fapt, sunt sigur de asta. Asta e regula de sărbători: trebuie să mănânci în 4 zile cât nu ai făcut-o într-un an.
Acum, când vă scriu, tocmai ne pregătim să plecăm la bunica mea care locuieşte undeva la 40 de km de Iaşi. Alt drum, altă masă, altă distracţie. O parte din copilărie mi-am petrecut-o la bunici, am multe amintiri minunate legate de locurile astea, dar nu mă apuc să vi le povestec că nu mai termin anul ăsta şi deja mă strigă ai mei să plecăm. Să aveţi un sfârşit de an frumos şi să ne revedem cu bine în 2012 la teatru. Al vostru, Marius Manole”
