„Requiem. Nu ştii nimic despre mine” spune povestea a doi dansatori care se văd pentru prima dată la o audiţie dar care, treptat, vor reuşi să-şi reevalueze împreună viaţa şi arta.
Spectacolul va fi itinerant şi după Bucureşti va mai fi prezentat la Cluj, Sibiu şi Timişoara. Şi ca parteneriatul artistic româno-nipon să aibă şi o valoare practică, toate fondurile obţinute din vânzarea biletelor vor fi direcţionate către Fondul de Asistenţă pentru victimele dezastrului din Japonia, deschis de Fundaţia JTI.
Despre cum au creat acest show atât de special şi despre rolul artistului în comunitate am vorbit şi noi cu Răzvan Mazilu şi cu Motoko Hirayama, balerină şi coregraf de primă mărime care a colaborat de-a lungul timpului, printre altele, cu dansatori de la Teatrul Başoi, American Ballet Theater, San Francisco Ballet şi New National Theater din Tokyo.
În primul rând vreau să vă întreb cum aţi reuşit să creaţi acest spectacol lucrând de la distanţă?
Motoko Hirayama: Primii paşi pentru realizarea acestui proiect i-am facut prin mail. Răzvan mi-a trimis detaliile programului urmând ca o parte din spectacol să îl realizăm individual, eu în Japonia şi Răzvan în România. Trimiteam frecvent înregistrările video şi discutam pe tema lor. Acum sunt în România şi cu mult entuziasm punem la punct ultimele detalii.
Răzvan Mazilu: Chiar asta a fost provocarea şi ideea – să încercăm să comunicăm de la (foarte) mare distanţă, fără să ştim mare lucru unul despre celălalt, aproape nimic. I-am propus tema lui Motoko – doi dansatori trecuţi de 30 de ani care nu se cunosc, aflându-se în spaţiul concentraţionar al unei săli de balet, înaintea unei audiţii – şi apoi am lucrat cum a spus şi Motoko, cu mailuri, cu înregistrări video, până ce am ajuns amândoi în sala de repetiţii, faţă în faţă. Foarte important e faptul că am avut încredere unul în celălalt. Eu am fost cel care a provocat această aventură. Dintotdeauna mi-am dorit să fiu mai aproape de Japonia, să îi cunosc oamenii, să îi dezleg misterele, să o înţeleg mai bine. Aşa că am fost încântat de propunerea Fundaţiei JTI de a dansa pentru Japonia.
Vă cunoşteaţi unul altuia cariera?
M.H: Eu, din păcate, nu ştiam prea multe despre Răzvan şi nici despre manifestările artistice din România. România este prea puţin promovată în Japonia. Desigur că după ce am hotărât să particip la acest proiect am încercat să descopăr cât mai multe lucruri despre el şi am văzut înregistrări cu multe dintre spectacolele lui.
R.M: Eu am văzut-o pe Motoko dansând în Japonia, chiar când a luat Medalia de Aur, acum zece ani, şi am păstrat-o în suflet. Dansul ei m-a impresionat foarte tare. Odată cu ideea alegerii partiturii muzicale – „Requiem-ul” lui Karl Jenkins, care mixează momentele în limba latină cu câteva haiku-uri japoneze absolut superbe – s-a impus, în viziunea mea, o prezenţă feminină din acel spaţiu, care să aducă cu ea o întreagă lume, total specială.
Unde vă aflati când s-a petrecut dezastrul din Japonia?
M.H: Eram în Japonia, dar destul de departe de pericol.
R.M: Eu mă aflam la Bucureşti, luptându-mă cu problemele zilnice. Ştirea de la televizor m-a impresioant de parcă i se întâmplase cuiva foarte apropiat mie. Port o mare admiraţie, respect şi simpatie japonezilor.
Ce v-a impresionat cel mai mult la acel tragic eveniment?
M.H: De aceasta data cutremurul, apoi tsunami, mi-a creat o stare de confuzie. Am trăit multe emoţii, ameninţare fizică, temeri, o multitudine de sentimente până atunci necunoscute mie. Uneori aveam senzaţia că traiesc un vis, că aşa ceva este cu neputinţăp să se întâmple în propria mea ţară. Toate aceste trăiri, în timp, au fost înlocuite de curaj şi de optimism. Acum suntem cu toţii pregătiţi să depăşim acel moment teribil şi să reintrăm în cursul normal al vieţii.
R.M: Ca să fiu sincer, cel mai mult m-a impresionat faptul că japonezii nu se lamentează şi nu îşi plâng de milă.
Cum se unesc în spectacolul vostru două lumi atât de diferite?
M.H: Culturile celor două popoare se unesc în acest spectacol prin mine şi Răzvan, este unul din intrumentele noastre de comunicare.
R.M: M-a interesat să ştiu cum se văd aceleaşi probleme prin două filtre complet diferite, şi aşa am învăţat că şi suferinţa poate avea nuanţe care diferă de la om la om. Sa fii dansator profesionist implică o condiţie tragică -degradarea fizică, efemeritatea şi perisabilitatea muncii noastre etc-ce este adusă la rampă de două spirite complet diferite dar care se întâlnesc împreună în aceeaşi dorinţă salvatoare de a merge mai departe, de a nu renunţa, de a se accepta aşa cum sunt, de a dansa continuu.
Cum se vede Japonia din România şi România din Japonia?
M.H: Sunt câteva lucruri pe care majoritatea japonezilor le cunosc depre România: performanţele gimnastelor, Castelul Bran şi Dracula. Dar, pentru mine România a fost mereu o ţară misterioasă din Europa, cu o istorie relativ recentă. Despre România actuala nu am ştiut foarte multe lucruri, dar le-am descoperit cu drag aici.
R.M: Japonia pentru mine este ca o altă planetă. Am fost acolo de cinci ori şi mi se pare înspăimântătoare in fascinaţia ei. Cred că e colţul de lume unde aş vrea să trăiesc dar unde sunt sigur că nu aş putea sub nici un chip să-mi duc viaţa tocmai din cauza temperamentului meu tipic latin, nerăbdător, visceral.
Veţi dansa pentru Japonia rănită de dezastrul de la 11 martie. Poate arta să închidă rănile comunităţii?
M.H: Desigur că arta, de această data vorbind în mod special despre dans, poate să vindece rănile comunităţii. Dansul contemporan înmoaie piatra pe care o crează problemele sociale, poate domoli furia şi alina suferinţa. Unul dintre sentimentele cele mai puternice pe care le oferă dansul contemporan este optimismul. Încerc mereu să transmit prin dans această stare de bine şi atunci când mesajul meu ajunge la cel care priveşte simt că misiunea mea a fost îndeplinită.
R.M: Dintotdeauna am crezut că arta poate orice, să creeze miracole, să vindece, să unească, să reconcilieze, să aline, să liniştească. de data asta, dansul e cel care, iată, construieşte o punte între oamenii obişnuiţi şi între artisti.
Trebuie artistul să se implice în viaţa comunităţii sau e mai bine dacă stă în turnul lui de fildeş?
M.H: Eu cred că artiştii trebuie să se implice în viaţa comunităţii, arta este parte din societate şi comunitatea parte din artă, fiind sursa ei de inspiraţie. Cred că artiştii trebuie să trăiască şi să se hranească din realitate. În Japonia, acasă la mine, eu sunt mereu în contact cu lumea, organizez întâlniri cu membrii comunităţii, întâlniri menite să apropie oamenii unii de alţii pentru ca împreună să se apropie apoi de artă.
