În primul rând, trebuie să vă felicităm în calitate de director al TNB pentru modul în care această instituţie a sărbătorit anul Caragiale, cu montări de top, una mai bună ca alta. Nu întâmplător, la Premiile UNITER, aproape la fiecare categorie este nominalizat câte un artist implicat într-unul din aceste spectacole Caragiale. Cred că este prima dată în istoria Galei UNITER când un teatru are atâtea nominalizări la activ.
Ion Caramitru: Pot să comentez acest lucru cu lux de amănunte. Încă de pe când m-am decis să particip la concursul de manager al Teatrului Naţional din Bucureşti ştiam la ce mă înham şi eram conştient că va fi foarte greu. Eu am debutat ca actor la Naţional şi încă din primul an aici am jucat trei roluri principale într-o stagiune. Am fost extraordinar de bine primit. Şi cu toate astea am vrut să plec… şi am şi plecat la Bulandra – şi foarte bine am făcut.
De ce aţi plecat?
I.C.: Deşi părea că la Naţional mi se deschid nişte perspective extraordinare, simţeam că locul meu nu e pe această scenă. Modul în care se făcea teatru pe vremea aceea la Naţional nu se potrivea deloc cu viziunea mea despre această artă. Eu eram mult mai legat de Liviu Ciulei şi de Bulandra. Şi nu am regretat decizia de a mă duce acolo, în ciuda faptului că în primii trei ani la Bulandra am jucat fleacuri (sigur că totuşi în teatru nici un rol, oricât de mic, nu este de fapt un „fleac“). Primele două roluri ale mele la Bulandra nici măcar nu aveau nume. De-abia al treilea avea, în sfârşit, un nume şi 13 replici. Nu se compara cu marile partituri pe care le făcusem la Naţional, unde am debutat în rolul lui Eminescu, dar eram fericit. O luasem de la zero, într-o trupă mare, cu regizori uriaşi şi într-un sistem de teatru care mie îmi convenea de minune şi ca şcoală de teatru şi ca perspectivă de „devenire“ profesională.
Cum a fost revenirea la Naţional?
I.C.: Când peste mulţi ani m-am întors la Naţional ca director, trebuie să spun că nu se schimbase mare lucru nici în stilul de joc al actorilor, nici în înţelegerea regizorilor faţă de teatru. Părea că m-am întors în perioada debutului meu. Ştiam însă că în trupă sunt actori buni, care nu au fost puşi în valoare aşa cum ar fi meritat. Eram conştient de faptul că pentru a ridica acest teatru şi pentru a-l face competitiv îmi trebuiau câţiva ani buni, lucru pe care
l-am spus şi în faţa comisiei, atunci când am participat la concursul de manager. Şi iată că în 2012, şapte ani mai târziu, a venit momentul de graţie al Naţionalului, cu spectacolele Caragiale. Dar lucrurile s-au îmbunătăţit pe parcurs. Acum se poate spune că, în sfârşit, Teatrul Naţional a ieşit din acel tradiţionalism păgubos, că are deschidere către inovaţie, că artiştii înţeleg virtuţile unei regii moderne şi că trupa are materialul artistic şi uman de care marii regizori au nevoie pentru a monta spectacole de referinţă.
Nu a fost totuşi riscant să puneţi în scenă un an întreg doar Caragiale?
I.C.: Evident că a fost un risc enorm şi, de altfel, am început anul Caragiale cu o pierdere. Noi intenţionasem să facem integrala Caragiale. Moartea lui Alexandru Tocilescu însă ne-a văduvit de o montare cu „D’ale carnavalului“, spectacol ce urma să se joace la Sala Mare. Distribuţia era făcută, schiţele scenografice gata, viziunea regizorală complet structurată. „Plecarea“ lui însă ne-a scos acest titlu din portofoliu. Cu lipsa aceasta majoră, am purces la celelalte montări. Pentru că în 2012 toate teatrele din ţară au jucat Caragiale, a fost o inflaţie în toată regula, am decis ca noi să facem nişte spectacole absolut inedite. Totul a început cu o negociere de succes cu regizori capabili să facă un alt fel de Caragiale, într-o „lectură“ proaspătă, inedită. Întâlnirea cu Gigi Căciuleanu a fost admirabilă. El a spus că e interesat să monteze un Caragiale, iar eu i-am spus: „Da, dar să fie un Caragiale pe limba ta“. Şi aşa a ieşit spectacolul de teatru-dans „D’ale noastre“, absolut inedit, dar unde regăseşti toată panoplia personajelor lui Caragiale, toată lumea lui. Tot la Sala Mare, Horaţiu Mălăele, în care eu cred foarte mult, a realizat „O scrisoare“, într-o viziune regizorală care a suscitat discuţii interesante. Alexandru Dabija a pus în scenă „Două loturi“, despre care s-a scris peste tot elogios, Silviu Purcărete a realizat o bijuterie de spectacol cu Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ, „Conu Leonida faţă cu reacţiunea“, iar Radu Afrim, cu originala sa „Năpasta“, a stârnit un interes uriaş atât în rândul criticilor, cât şi în rândul publicului. Una peste alta, acest succes a venit după şapte ani de muncă, cifra 7 se dovedeşte magică şi în acest caz, şi cred că un rol important a jucat aici şi încăpăţânarea mea de a mă ţine de „programul“ de reconstrucţie artistică a teatrului îngemănată, iată, şi cu reconstrucţia „fizică“ a sa, cu reabilitarea clădirii. Cu atât mai preţios e acest succes, cu cât repetiţiile s-au făcut în praf, uneori cu masca pe figură, în zgomot de picamere. Trebuie să le mulţumesc actorilor că au acceptat aceste condiţii de muncă de coşmar, făcând, în plus, şi performanţă.
De ce aţi ales Iaşiul ca gazdă a Galei UNITER de anul acesta?
I.C.: Gala a mai părăsit cândva Bucureştiul, mergând la Sibiu în 2007, atunci când oraşul era capitală culturală europeană, şi a fost de bun augur. De curând, Iaşiul şi-a recăpătat, după ani întregi de reconstrucţie şi consolidare, teatrul. Clădirea Naţionalului ieşean este, fără doar şi poate, cel mai frumos teatru din ţară şi unul dintre cele mai frumoase din Europa. Aşa că era cumva normal ca sărbătoarea teatrului românesc să aibă loc în cea mai frumoasă „casă“ a Thaliei, într-un loc sfinţit de atâtea generaţii de actori. Să nu uităm că acolo au fost puse începuturile teatrului în limba română. În plus, am avut multă susţinere din partea autorităţilor locale. De obicei, Gala UNITER era în aprilie, dar am luat seama la ceea ce ne-au sugerat colegii noştri din Iaşi, care ne-au spus că e păcat de Dumnezeu să nu prindem Iaşiul în floare. Acesta este singurul motiv pentru care am decis să ţinem Gala în luna mai: să vedem Iaşiul înflorit.
Dacă tot aţi stabilit precedentul, luaţi în calcul faptul ca Gala Premiilor UNITER să fie de acum încolo una itinerantă, să o organizaţi în fiecare an în alt oraş?
I.C.: E o idee bună, dar doar dacă avem sprijinul autorităţilor locale din oraşele cu pricina. Totul depinde de fonduri. Ţineţi minte că doi ani la rând, din lipsă de bani, am ţinut gala în studiourile TVR. Din păcate, suntem dependenţi de bani. Pe vremea când eram ministru al Culturii, un ministru de Finanţe de tristă amintire a tăiat drastic fondurile destinate ministerului nostru spunând: „Lasă-mă, domnule, în pace! În vremuri de restrişte, cultura se opreşte!“. I-am spus: „Vă promit să vă fac celebru cu această replică, dar să ştiţi de la mine că niciodată, dar niciodată cultura nu se opreşte!“.
Cine era ministrul acela inteligent?
I.C.: Decebal Traian Remeş. Unde e el acum şi unde e cultura română?
