Costică Tudor, proprietarul unui garaj din Cartierul Militari, are o colecţie inedită de 2.000 de icoane recuperate de la gunoaie, care creşte de la an la an.
Într-o căsuţă ascunsă de arbori stufoşi şi de blocurile înalte ale unuia dintre cele mai urâte proiecte urbanistice ceauşiste, cartierul Militari, trăieşte un colecţionar neobişnuit. Costică Tudor strânge de peste trei decenii, în garajul său pe care l-a folosit şi ca atelier de tinichigerie, icoane recuperate din gunoaie. Nu a contat niciodată dacă sunt valoroase sau mai puţin valoroase, ci doar faptul că nu a putut suporta ca un obiect de cult să ajungă la gunoi.
Nea Costică, cum îi spun prietenii şi rudele, este renumit în cartier pentru acest lucru şi astfel toţi gunoierii sau sărmanii care răscolesc ghene în căutare de orice îi aduc icoanele pe care le găsesc în gunoaie – şi, în mod straniu, nu sunt chiar puţine. Primesc în schimb, de la nea Costică, fie un pachet de ţigări, fie un ban de o bere sau de o sticlă de vin. „Unele icoane sunt praf, distruse, dar măcar nu ajung în gunoi”, a povestit pensionarul pentru România liberă.
Din cer la icoane, via garaj
Nea Costică a început să salveze icoane de la distrugere cam de 20 – 30 de ani, dar grosul colecţiei s-a format în ultimii 14 ani. „M-am ocupat mai intens de colecţia asta după pensionare. Am fost maistru militar de avioane şi de elicoptere de luptă, militare, şi am ieşit la pensie la 52 de ani. Şi de la 52 de ani, când încă mă simţeam în floarea activităţii am început să fac o colecţie de icoane recuperate de la gunoaie. Toată vară le adun, după cum vedeţi peste tot, multe stricate. Şi eu le repar. Uitaţi aici, a ajuns la mine un tablou semnat de Petraşcu, scrie pe el, e un tablou de valoare. E rupt, adus din gunoaie. Nu am cerut părerea nici unui expert şi nici nu mă interesează. Îl repar eu”, spune fostul militar.
Nea Costică ne povesteşte cum a început să-şi dezvolte pasiunea pentru adunat icoane. Totul a început de la meseria sa, când a descoperit că toţi colegii erau credincioşi: „Sunt credincios şi aşa era majoritatea colectivului unde lucram, de la piloţi militari la maiştri militari, toţi credeam în Dumnezeu. De două ori pe săptămână toţi făceam , tot felul de misiuni de noapte. Se întâmplă ceva cu tine acolo sus, unde nu mai vezi nici cerul, nici pământul. Noi credeam în Dumnezeu, ne îndemnam unul pe altul şi toţi aveam icoane”. Însă abia în urmă cu circa 35 de ani a început să colecţioneze icoanele din cartier.
Armonică franţuzească, de la 1900
„Au îmbătrânit părinţii mei şi au murit. Mi-au dat din casă lucrurile lor, cum e ceasul acesta de perete, cu lagăre de lemn. Nu ştiu câte sute de ani are. Nici nu mai ştiu dacă funcţionează. Este de la bunica bunicii mele. Se trăgeau din neamuri boiereşti, aveau mobilă sculptată şi opere de artă. Ce a mai rămas la părinţii mei a ajuns la mine. Rudele au început să mă întrebe dacă vreau obiectele lor. Mă întrebau: , ziceam. Treptat au început să se adune. Am puzderie de obiecte de cult bisericesc. Mai glumesc cu prietenii mei, că de unde mai am bani de cinste, să mai dau un pachet de ţigări”, deapănă nea Costică.
A remarcat un aspect interesant imediat după eveniemntele din ’89: „S-a întâmplat un fenomen straniu după Revoluţie. Oamenii care au furat de la stat şi au bani cu nemiluita cumpără apartamente. Cheamă un şef de echipă şi îi spune că Şi ăştia adună tot ce e în casă şi aruncă la gunoi. De acolo am armonica asta, de 125 de ani, care a fost dusă pe toate fronturile ruseşti. E făcută la Paris în 1900, uite, scrie aici! Prin interior burdufele astea sparte sunt lipite cu ziare ruseşti de pe vremea războaielor. A cântat la ruşi, pe front. Am mai colecţionat căşti militare, patefoane. Ia uitaţi-vă cum vin iconiţele şi nu mai am unde să le pun, le pun în toate colţurile. Multe sunt putrede, rupte, dar le refac”.
Are obiecte de cult egiptene şi budiste
Nea Costică repară tot ce poate. Foloseşte lemn, vopsea, pânză, ca un veritabil restaurator: „Umblu şi la culori, în adâncimea lor. Dar sunt multe care nu trebuie deranjate, nu umblu la ele. Dacă încep să le fac îşi pierd din valoare, nu mai pot face culoarea, aş putea să le şmecheresc, dar nu merită. Nu le vând. Le ţin la rândul meu pentru copiii mei”.
În colecţia din garaj are cam 2.000 de obiecte, fără cele care îi împodobesc casa. Are obiecte bisericeşti catolice, egiptene, budiste, dar şi candele sau opaiţe turceşti. „Am o icoană căreia i s-a făcut o probă carbon, au zis specialiştii că are câteva sute de ani şi că este israelită. Au luat probă din ea. Mai am o marmură sculptată cu model roman. Mi-a adus-o un ţigan cu un glob de noroi pe ea. Am spălat-o, am şters-o dar numai cât s-a putut, să nu o distrug. Asta e o lucrare chinezească, miniatură, am bibilit-o să o salvez. Am o piatră, ca asta, despre care cineva mi-a zis că este cosmică sau vulcanică, e deosebită oricum şi am pus-o tot aici. Am şi un cal din Troia, dar e un pic obosit”, descrie nea Costică.
Fostul maistru militar are o familie mare, trei fete cu cei trei gineri şi nepoţii. Toţi îi susţin pasiunea şi uneori obiectele dispar din garaj, refugiindu-se în casele lor. „Lor le las totul. Îşi mai iau câte o bagatelă pe-acasă, dar totul e al lor”.
Nea Costică povesteşte că garajul său, acum sediu de colecţie, a devenit între timp atelier din nevoie: „Am trei fete cu trei maşini, soţii lor cu maşinile lor. Am şi eu două maşini. Plus vecinii, rudele sau prietenii. Cineva trebuia să le repare! Iarna am o sobă aici, pe lângă calorifer. Mai fierbem un vin, o ţuică, câţiva cartofi copţi – e o bucurie să stai aici. Sunt meseriaş, dar acum repar mai puţin. Am 76 de ani, nu mai vreau să stau pe sub maşini, nu mă mai pot apleca. Dacă văd pe unul la colţul străzii şi are probleme îl întreb ce a păţit cu maşina, îl ajut, dar atât. Statutul meu este de maistru pensionar. Nu am muncit după pensie, ci m-am relaxat reparând pe ici, pe colo. De plăcere am muncit toată viaţă! Ăsta am fost eu”.
