Marea cântăreaţă Laurie Anderson, unul dintre artiştii care au revoluţionat muzica secolului XX, considerată un adevărat pionier al artelor performative, concertează joi la Teatrul de Operetă din Bucureşti.
Laura Phillips Anderson, personalitate „multilateral dezvoltată” (ca să folosim o expresie din limbajul de lemn comunist), acum învârstă de 63 de ani, este cântăreaţă, instrumentist, compozitor, poet, fotograf, critic de artă, antropolog, inventator, regizor de film, sculptor, unicul artist din istorie care a colaborat vreodată cu NASA, lutier, dacă luăm în considerare faptul că şi-a creat singură celebra vioară cu arcuş care în loc de fire de păr de cal are o bandă magnetică, instrument unicat ce produce sunete în contact cu capul de casetofon ataşat corpului viorii şi lista nu se încheie aici. Un adevărat om al Renaşterii născut la câteva secole distanţă. Artist inepuizabil, Laurie Anderson se dovedeşte de o modestie rară, calitate de care se învrednicesc, în general, doar marile spirite.
Aveţi o grămadă de ocupaţii. Ce meserie vă place însă să spuneţi că aveţi?
L.A.: Dacă încep să le înşir pe toate obosim amândouă şi-i plictisim şi pe cititori. Hai să convenim că sunt artist multimedia. Sună bine, nu? Par foarte ocupată…
„Am mai fost cândva demult în România, într-o altă viaţă parcă”
Şi artistul multimedia Laurie Anderson vine pentru prima dată în România?
L.A.: Nu. Am mai fost cândva demult, într-o altă viaţă parcă. Era în anii ’80. Nu ţin minte decât că era întuneric beznă în tot Bucureştiul. Şi teribil de frig. Bine, ce e drept, eu am concertat într-un patinoar, aşa că frigul făcea parte din „program”. A, şi era şi Ceauşescu prin preajmă, pe atunci. N-a venit la concert, dar i se simţea spiritul malefic prin tot oraşul. Bine că aţi scăpat de el!
Ce aţi concertat atunci?
L.A.: Dacă îmi amintesc bine, era spectacolul numit „Duete pe gheaţă”, aşa se explică localizarea concertului pe un patinoar şi nu într-o sală obişnuită.
Cu cine era duetul?
L.A.: Cu vioara mea, ca întotdeauna. Era un show oarecum celebru în epocă. Cântam pe patine.
Pe lângă toate lucrurile pe care le faceţi să nu-mi spuneţi că suteţi şi patinatoare.
L.A.: Nu, nici chiar aşa. De fapt aveam picioarele băgate într-un bloc de gheaţă, iar concertul ţinea până se topea.
Ştiu că pe lângă vioară mai aveţi un „partener” faimos. Este unicul şi irepetabilul domn Fenway Bergamot, alter egoul dumneavoastră masculin. Vă va însoţi şi el la Bucureşti?
L.A.: Absolut. El apare oricum, fie că e invitat, fie că nu. Nu scăpăm de el.
Cândva îl numeaţi „Vocea autorităţii”.
L.A.: Da, asta era mai demult. Acum şi-a pierdut orice urmă de autoritate. Nu-l mai ascultă nimeni. Oricum, e un personaj bizar care spune lucruri ciudate. Nici eu nu mă mai înţeleg cu el.
Aţi inventat vreo trei instrumente. Vioara cu bandă magnetică, băţul vorbitor, filtrele de sunete. Cum au apărut ele pe lume?
L.A.: În primul rând, din nevoia de a nu mă plictisi. De aceea fac şi atât de multe lucruri. Am în permanenţă nevoie de ceva nou care să mă stimuleze creativ.
Cum aţi ajuns la NASA? Aţi fost obiect de studiu sau om de ştiinţă?
L.A.: Câte puţin din ambele. Pentru că nu ştiau ce să facă cu mine, savanţii de acolo m-au lăsat în pace să-mi fac propriile cercetări care erau legate şi de cosmos, şi de antropologie.
„Celebritatea şi cultura pop sunt două lucruri care mă lasă rece”
Aţi trimis vreun concert de-al dumneavoastră în Cosmos, ca mesaj către extratereştri?
L.A.: Nu. Nici măcar nu am fost tentată, pentru că, să spun sincer, mă bucur dacă mesajul meu ajunge până la semenii mei. Dacă nu la toţi, măcar la doi-trei oameni. Îmi este suficient. Consider că menirea mea e aici, pe Pământ. Nu vreau să fiu chiar atât de celebră. Celebritatea şi cultura pop sunt două lucruri care mă lasă rece.
Ce nu vă place la cultura pop?
L.A.: Eu sunt un om serios. Cultura pop e pentru puştii care au chef de distracţie, nu pentru mine. Sigur, m-a interesat cândva ca subiect de studiu pentru antropologul din mine, dar cam atât.
Vă căraţi peste tot instrumentele?
L.A.: Da. Nu mă despart niciodată de ele. Dar îmi aduc şi necazuri, să ştiţi. Acum câţiva ani, pe aeroportul din Pittsburgh, m-au arestat. Credeau că filtrele mele de voce sunt tehnică de spionaj. M-au pus în cătuşe, m-au dus la secţie, m-au interogat, ce mai, tot tacâmul pe care îl vedeţi în seriale gen „NYPD Blue”, pentru că, de când cu atentatele de la 11 septembrie, securitatea de pe aeroporturi e foarte dură. Sunt din cale afară de vigilenţi vameşii noştri. Le mai scapă câte un terorist-doi, dar asta nu se pune.
Şi nu le-aţi spus cine sunteţi şi ce faceţi cu instrumentele alea?
L.A.: Ba da. Le-am zis chiar că sunt dezamăgită că nu mă cunosc măcar de prin ziare, dacă nu de la concerte. La faza asta, au devenit furibunzi. Dar i-am iertat. Erau prea tineri. Probabil că mamele lor ştiau de mine, mă consolez cu gândul ăsta. Dar m-am obişnuit să dau adevărate concerte prin aeroporturi. Toţi băieţaşii de pe la vamă vor să vadă cum funcţionează jucăriile mele.
