Dacă în basme Făt-Frumos învinge cu precizie matematică Zmeul şi pleacă acasă cu fata, în filme lucrurile se mai complică. Ilenele Cosânzene de celuloid, ca şi cele din viaţa reală, de altfel, plâng pe umărul lui Făt-Frumos, dar se îndrăgostesc mai întotdeauna de Zmeu. Asta pentru că un băiat rău face cât zece buni.
Oricât de om de treabă era Bobby Ewing, simpatic, frumos, cinstit, fidel, mai mult ca sigur că aducea tot salariul acasă, numărând banii până la ultimul cent în pălmuţa Pamelei, nu-şi petrecea nopţile nici la cârciumă, nici la femei, dacă întrebi astăzi, la atâtea decenii distanţă de la debutul serialului „Dallas” din 1978, de cine îşi aminteşte publicul răspunsul va veni foarte prompt: de diabolicul JR. Până şi cei care nu se născuseră pe vremea aceea şi nu au văzut nici măcar un singur episod ştiu de la mame şi bunici povestea ticălosului magnat texan, cu pălărie de cowboy. Vorbind despre succesul personajului său, actorul Larry Hagman, care a fost pentru o vreme chiar imaginea unei mari companii petroliere, declara nu cu multă vreme în urmă că JR l-a învins până şi pe Ceauşescu şi că dacă românii au ieşit în dcembrie 1989 în stradă asta s-a petrecut şi pentru că oamenii „mirosiseră” binefacerile capitalismului văzând faimosul serial. „Difuzarea „Dallas-ului“ în România comunistă, în încercarea de a arăta cât de corupt e capitalismul american, s-a sfârşit cu punerea la zid a dictatorului. Într-un fel, se poate spune că JR Ewing l-a împuşcat pe Ceauşescu”, şi-a lăudat Larry Hagman personajul. Asta înseamnă că JR a făcut totuşi o faptă bună la „viaţa” lui.
„Piratul” Falconetti
Un alt celebru băiat rău care s-a pricopsit cu una dintre cele mai cunoscute reclame a fost William Smith cel care l-a interpretat pe funestul Anthony Falconetti din seria „Om bogat, om sărac”, faimos pentru faptul că avea un plasture ca de pirat pe ochi şi sufletul mai negru decât al lui Captain Hook. Ei bine, nici omul bogat Rudy Jordache, nici fratele său sărac Tom nu au rămas în memoria colectivă, ci ticălosul ăsta de Falconetti al cărui interpret a pus lăbuţa pe reclama la Marlboro, fiind celebrul „Marlboro Man”, cel care invita cu voce sexy populaţia: „Come to the world of flavour”. (Pun pariu că multe femei s-au apucat atunci de fumat). Legenda urbană spune că atunci când actorul s-a dus în vizită în oraşul său natal, Columbia, din statul Missouri, populaţia a ieşit în stradă şi l-a alungat cu pietre.
Pasiunea telespectatorilor era într-adevăr foarte mare pe vremea aceea, aceştia nefăcând prea uşor diferenţa dintre ficţiune şi realitate, cum s-a întâmplat şi cu telespectatorii unguri care, după căderea comunismului, au văzut în premieră „Sclava Isaura” (primul serial difuzat de altfel şi de Televiziunea română autotintitulată Liberă). Acolo ticălosul cel mai mare era stăpânul de sclavi, Don Leoncio, care a chinuit-o atât de tare pe biata „escrava Isaura”, încât cetăţenii unguri de bună credinţă au depus bani într-un cont pentru a o salva pe frumoasa braziliană din ghearele tenebrosului ei stăpân. Legenda nu mai spune şi dacă banii s-au evaporat ca cei depuşi de români în timpul revoluţiei în contul Libertatea.
Unul dintre cei mai atrăgători ticăloşi din primele seriale difuzate în anii ’90 a fost personajul Sergio, din seria „Aur şi noroi”, bărbat fatal care făcea vraişte în inimile femeilor, interpretat de un un sex simbol cu acte-n regulă din cinematografia spaniolă, Dario Gradinetti.
Negativul-pozitiv
Dacă în primele seriale, ticăloşii erau nişte bestii fără suflet, „accesoriu” pe care şi-l vânduseră în prealabil diavolului, în serialele mai noi, lucrurile s-au mai nuanţat. A apărut între timp negativul-pozitiv, cum era Tony Soprano (cu varianta lui românească Tony Sprânceană): mafiot, criminal, dar băiat de casă. Terorizat de toate muierile din viaţa lui, de la mamă, la nevastă şi fiică, Naşul de tip nou ajunge să facă psihoterapie intrând astfel într-o fundătură şi mai adâncă pentru că devine sclavul terapeutului care, ghinion, e tot femeie. E adevărat că Tony Soprano omoară oameni, dar ăsta este până la urmă „job-ul” lui şi, oricât de ciudat ar părea, nu are nimic antipatic în el. Ba, mai mult, aşa „pufos” şi bonom cum e, ca un ursuleţ de pluş în mărime naturală, mai că-ţi devine chiar simpatic.
Tipologia durului fără mamă, fără tată nu e complet passé însă, dacă îl luăm în calcul pe T-Bag din „Prison Break”, cel care-i zădărnicea evadarea lui Michael Scofield, plănuită cu atâta risipă de cerneală vreme de multe sezoane.
Ospăţul crimei
Pe vremuri, ajungea un singur băiat rău ca să facă un serial bun, astăzi însă lucrurile nu mai stau aşa. Publicul a devenit hapsân, vrând din ce în ce mai mult sânge, astfel că pentru a satisface vampirismul bulimic al telespectatorilor e nevoie de cel puţin câteva bucăţi de ticăloşi pe serial. Mai nou, s-a ajuns până la rafinamentul din „Borgia” în care nu există nici măcar un singur personaj pozitiv. Toţi cei ce apar în această miniserie sunt răi şi nu doar la nivelul unor gospodine isterice care-şi aşteaptă bărbatul cu tigaia în mână să-l altoiască ca-n „Neveste disperate”, nuuu, aici e vorba despre nişte adevăraţi profesionişti, personaje 100% reale care au adus la vremea lor crima la nivel de artă. Răutatea, minciuna, înşelătoria, veninul, ferocitatea, sadismul, aproape fiecare faţetă a răului care, prin definiţie, are mii de feţe, apare sub chipul câte unui personaj din acest fastuos serial. Un adevărat ospăţ al crimei al cărui „chef” este lupul în straie de miel, papa Alexandru al VI-lea Borgia, personaj istoric care nu putea avea decât un interpret pe măsura măreţiei lui, magnificul Jeremy Irons.
