În comuna Vama din judeţul Suceava, nu la mare distanţă de locul unde o poartă uriaşă sculptată în lemn te anunţă că ai intrat în Bucovina, ţinutul mânăstirilor, într-un spaţiu minunat, care te umple de mândrie patriotică, căci dacă asemenea locuri şi asemenea oameni sunt posibili înseamnă că nu suntem cu adevărat pierduţi, a avut loc un atelier-şcoală de filme documentare, denumit, fără falsă modestie „Aristoteles Workshop”.
Nu ştim exact ce ar zice Aristotel însuşi despre acest atelier, dar înclin să cred că ar fi mândru că dă numele unei încercări frumoase şi temerare la capătul căreia de şapte ani încoace tineri cineaşti din mai multe ţări fac într-un timp foarte scurt (anul acesta au avut la dispoziţie doar 5 săptămâni) câteva filme documentare de la A la Z. Cel care a iniţiat acest program este Dan Nuţu. Cu siguranţă multe doamne şi-l amintesc pe actorul frumos din „Ilustrate cu flori de câmp”, „Dimineţile unui băiat cuminte” sau „Meandre”.
Deşi a fost fără îndoială un reper în actoria de film a acelor vremuri, fiind numit de criticul Tudor Caranfil „durul vulnerabil al cinematografului din anii ’60”, el spune astăzi, modest, că „doar am alergat şi eu prin filmul românesc”. Dan Nuţu a plecat din România în 1979 stabilindu-se în Statele Unite. „Nu am plecat din ţară pentru că aş fi fost vreun disident, dar pur şi simplu mă plictisisem. Profesia şi ţara nu-mi mai ofereau nimic nou şi simţeam că mă plafonez. Toată viaţa am făcut lucrurile cu credinţă şi dăruire şi când mi s-a stins elanul am preferat să plec. Cu toată credinţa cu care înainte jucam în filme am condus taxiul apoi în America. Eram foarte hotărât şi fericit ca şofer şi pot să spun că nu am avut regrete majore că nu mai sunt actor”, ne-a mărturisit Dan Nuţu.
Vrând totuşi să slujească cinematograful, de 7 ani încoace fostul actor face împreună cu prestigiosul canal TV franco-german ARTE acest workshop, prin care câţiva tineri cineaşti sunt instruiţi şi puşi la muncă pentru a crea filme documentare. În primii ani. „Aristoteles Workshop” s-a ţinut la Sibiel, pentru ca apoi să se mute în binecuvântatul tărâm al Bucovinei, în comuna Vama, având „sediul” la pensiunea Casa Călin, un loc al desfătărilor culinare şi al răsfăţului absolut.
Anul de criză 2012 nu a făcut excepţie. Este drept că partenerul de tradiţie ICR a dispărut din peisaj şi că fondurile s-au micşorat substanţial, dar, pe principiul că nu mor caii când vor câinii, Dan Nuţu şi echipa sa nu s-au lăsat impresionaţi de iureşul politic din această vară şi şi-au văzut de treabă.
Dintr-un număr impresionant de aplicaţii, au fost selectaţi 12 tineri cineaşti din România, Cehia, Moldova şi Polonia, care au fost împărţiţi în patru echipe, fiecare dintre ele fiind „dotată” cu un regizor, un operator şi un monteur. Ei au fost, trimişi precum Făt Frumosul din poveste, în lume (în Vama adică şi în locurile din împrejurimi) de unde să se întoarcă cu o poveste pe care în 5 săptămâni să o transforme în film documentar. Zis şi făcut. Cei 12 tineri au muncit pe brânci, consiliaţi fiind în primele două săptămâni de regizorii Rafi Pitts şi Jeroen Berkvens şi în ultimele trei de directorii de film Jacques Deschamps şi Tania Rakhmanova, iar la final au scos patru filme de mediu metraj ce vor face un tur al marilor festivaluri dedicate documentarelor.
Producţiile lor au fost supuse atenţiei unui juriu de profesionişti din care au făcut parte regizorii români Stere Gulea şi Cristi Puiu, alături de André de Margerie (directorul departamentului de Relaţii Internaţionale al televiziunii ARTE France) şi Treasa O’Brien, producătorul festivalului Open City London Documentary Festival şi unui juriu de „părerişti” format din trei jurnalişti, Grig Bute de la „Caţavencii” (da, chiar este văr cu Lucian Bute, asta fără glumă), Sebastian Eduard de la „Jurnalul Naţional” şi de la „România liberă” subsemnata. Iată că, atunci când artele vorbesc, disputele politice tac. Tac e doar un fel de a spune, cert este că atât juriul de profesionişti, cât şi cel de „părerişti“ (juriul presei adică) au ajuns la aceeaşi concluzie: două filme dintre cele patru nu au putut fi departajate, primind ambele marele premiu. Este vorba de „The Bed is Broken”, film creat de echipa Raluca Răcean-Gorgos-regia, Dan Ştefan Pîrlog-montaj şi Ana Maria Vijdea-imagine. Şi „The Doges’ Palace”, realizat de Julia Groszek (regizor, Polonia), alături de Cristi Moldovan (imagine, România) şi Letiţia Ştefănescu (montaj, România).
Filmul „The Bed is Broken” este locul unde, conform explicaţiei regizorului Cristi Puiu, „comuna Vama îşi dă întâlnire cu Tarkovski”. Într-un spaţiu aproape suprarealist, filmat însă în locul mult prea real al unei mine dezafectate, doi copii caută fier vechi, pe care îl vând pentru 50 de bani kilul. Ei au de transmis lumii numai mesaje negative de genul „patul e rupt”, „săpunul e mucegăit” şi „familia e despărţită”. Sunt doi copii ai nimănui care îşi caută un sălaş în acea „zonă” cum ar zice mai sus menţionatul Tarkovski, care este un spaţiu-tampon între ei şi lumea reală. Supăraţi pe lume şi viaţă pentru că la împărţirea fericirii Dumnezeu pe ei i-a tăiat de pe listă, copiii se răzbună cu violenţă pe ziduri, pe ferestre, pe toate obiectele fără viaţă care le ies în cale. Nu doar patul e stricat, ci toată ordinea lumii în ceea ce îi priveşte, iar copiii încearcă să facă faţă cum pot acestei situaţii fără ieşire.
Regizorul Jacques Deschamps este de părere că „alegerea Ralucăi, Anei şi a lui Dan de a nu menţiona locul din care provin copiii, şi nici încotro se îndreaptă ei la sfârşitul zilei este o metodă foarte inteligentă de a ne face să medităm asupra cauzelor violenţei pe care ei o îmbrăţişează cu seninatate.”
Deşi nu se menţionează în film, regizoarea Raluca Răcean-Gorgos ne-a povestit că „personajele” ei provin dintr-un centru de delicvenţi juvenili din apropierea comunei Vama şi că micul trafic de fier vechi, fier pe care îl găsesc în mina dezafectată şi apoi îl vând lui „nea Broscaru”, este sursa lor de bani de buzunar. În timpul filmărilor, cei doi puşti s-au apropiat foarte mult de echipă şi acest act artistic reprezintă cea mai mare realizare a vieţii lor.
Trenul ca palat
Cel de-al doilea film, „Palatul dogilor”, este un reportaj excepţional care ar umple de invidie orice jurnalist din presa scrisă (şi citită) sau din cea televizată. Pornind de la ideea corectă că într-o aşezare omenească lucrurile importante se petrec fie la biserică, fie la birt, fie la gară (dacă localitatea respectivă are în dotare aşa ceva), echipa de filmare a pornit în căutarea poveştii pe care să o facă nemuritoare. La cârciumă nu era nimeni (Incredibil! Să nu se mai spună că moldovenii nu sunt oameni gospodari!), biserica era închisă, aşa că au sfârşit călătoria la gară. Acolo după ce au văzut trenurile trecând au remarcat că pe lângă şinele funcţionale se mai afla un mic tren care era, printre altele, prevăzut şi cu antenă parabolică.
Mânaţi de curiozitate, cei trei tineri cineaşti au încercat să afle ce se petrece în acel tren tras pe dreapta. Şi au aflat povestea extraordinară a unor oameni care locuiesc efectiv în tren. Nu era vorba despre oameni ai străzii care şi-ar fi găsit un culcuş acolo, ci de angajaţi ai CFR-ului, vopsitori de poduri, care trăiesc mult mai mult timp alături de colegii lor decât împreună cu familia. Cei trei artişti le-au câştigat oamenilor muncii încrederea, vorbind cu ei, mâncând cu ei (căci aveau în tren şi bucătărie cu tot ce trebuie), dansând pe manele în spaţiul mic de pe holul vagoanelor (deh, arta cere sacrificii) şi scoţând-o mereu la înaintare pe „păpuşa poloneză”, frumoasa regizoare Julia Groszek.
Astfel a luat naştere excelentul documentar „Palatul dogilor” (nume dat de remarca unuia dintre muncitori care pretindea că se simte mai bine în trenul staţionat pe vecie în gara Vama decât s-ar simţi vreodată într-o clădire celebră, precum, să zicem, Palatul dogilor din Veneţia), care spune povestea unor oameni pentru care un tren a devenit casă. Ei locuiesc câte doi în cuşetă, dormind în paturi suprapuse, şi şi-au personalizat cum au putut locuinţele: unii şi-au transformat „camera” în veritabile chilii, cu multe icoane, cruci şi calendar ortodox, în timp ce alţii au preferat compania unor postere reprezentând gagici goale cu forme pline. Iar poveştile eternilor „călători” erau de o sinceritate dezarmantă.
„Este extraordinar cum au reuşit membrii echipei de filmate să le câştige acelor oameni încrederea şi să-i facă să se deschidă în faţa lor ajungând să filmeze până şi confesiunile cele mai intime. În această autenticitate stă cu adevărat valoarea unui documentar, dar la acest gen de intimitate cu personajele nu ajungi decât în cazuri rarissime”, a declarat regziorul Cristi Puiu. „Nu îţi pui sufletul în palmă în faţa mârlanilor, ci doar în faţa celor care te pot înţelege. Această complicitate tandră pe care realizatorii filmului au avut-o cu oamenii pe care i-au filmat este cel mai frumos mesaj ce transpare din acest documentar. Şi vorba domnului Lucian Pintilie, care mănâncă parizerul ca pe cea mai mare delicatesă spunând: „Dacă în România încă se mai fabrică parizer înseamnă că nu e totul pierdut”, zic şi eu: „Dacă un astfel de film a fost posibil înseamnă că documentarul românesc are încă viitor,” a mai spus Cristi Puiu optimist.
Celelalte două filme realizate în cadrul atelierului ce poartă numele lui Aristotel au avut şi ele poveşti interesante. Documentarul „Dogs” îi avea ca personaje centrale pe câinii de pază de la stâni. Regizorul a lăsat câteva nopţi la rând camera în copaci, doar-doar să surprindă vreun lup sau vreun urs venit la vânătoare de mioare, dar, se pare că a avut ghinion şi a intrat în acea falie de poveste în care iezii se pupă cu lupii, căci a fost pace pe acel front în timpul filmărilor.
Cel de-al patrulea film, „Pink Salon”, era centrat pe figura extrem de interesantă a tânărului hair stylist din comuna Vama, un talent autentic ce simţea că i se scurge viaţa degeaba la ţară şi că ar avea un viitor luminos într-un oraş mare precum Clujul. Un film foarte bun despre căutarea identităţii de toate tipurile, profesională, sexuală şi aşa mai departe.
În ciuda crizei financiare şi a instabilităţii politice, iată că, vorba cronicarului, „nasc şi la Moldova oameni“ (de fapt în Bucovina şi nu orice oameni, ci chiar cineaşti autentici), aşa că Dan Nuţu, după ce a „alergat” prin filmele româneşti, este decis să mai facă mult şi bine cros în căutarea de noi talente dedicate filmului documentar.
