Regizorul Tudor Giurgiu se află deja la cel de-al doilea lungmetraj – „Despre oameni şi melci” – cu care va porni într-o caravană prin ţară. Astfel, cinefilii din oraşele mari rămase fără cinematograf vor putea să se bucure de această comedie în care râsu’-plânsu’ este la loc de cinste.
Acţiunea filmului este plasată la începutul anilor ’90, când democraţia şi capitalismul în România postcomunistă erau doar nişte mlădiţe. Bucurându-se de nou-cucerita libertate, angajaţii unei uzine sunt puşi faţă în faţă cu latura mai neplăcută a capitalismului care la fabrica lor a venit cu restructurări şi şomaj. Vrând să-şi salveze uzina, liderul de sindicat interpretat magistral de Andi Vasluianu îi convinge pe colegii lui bărbaţi să facă un sacrificiu pentru locul lor de muncă: să îşi vândă sperma la o clinică de recoltare urmând ca din banii ast–fel câştigaţi să cumpere ei între–prinderea. Povestea se bazează pe cazul real al muncitorilor uzinei ARO din Câmpulung Muscel, care au avut, într-adevăr, în 2002 o astfel de iniţiativă originală. Din nefericire pentru ei, spiritul lor întreprinzător nu a fost apreciat, unul dintre medicii de la clinică explicându-le fără milă că pe piaţa externă nu se caută spermă de muncitor român.
Despre acest film tragicomic am vorbit şi noi cu regizorul.
Tudor, din filmul tău reiese că băieţii ăştia au fost nişte eroi. Aşa e?
Hahaha! Nişte eroi verzi ca bradul! Români adevăraţi!
Meritau un tratament mai bun de la viaţă?
Orice idee din asta trăsnită atinge la un moment dat conotaţii dramatice. Ştiu că m-a întrebat la un moment dat cineva: „Bbine, domnule, dar ei chiar credeau că vor reuşi să facă lucrul ăsta?” şi i‑am răspuns: „Evident!”. Tocmai de aceea am şi plasat acţiunea la începutul anilor ’90, şi nu în 2002, când s-a întâmplat de fapt, pentru că eu cred că în primii ani de după revoluţie se putea face efectiv orice. Nu erau reguli, idealismul era în floare şi credeai cu toată fiinţa ta în ceea ce făceai. Capitalul de idealism şi de naivitate era imens. Bine, eu mi-am păstrat şi acum naivitatea, d-apăi în ’92.
Crezi că unora li s-ar putea părea o idee bună şi acum, în plină criză economică, sau că era posibil asta doar în ’92?
Am văzut zilele astea imaginile cu revoltele de la Oltchim şi păreau decupate din filmul nostru. Aşa înţelegi că, de fapt, trecerea timpului e ceva foarte relativ. Poveşti din astea se pot întâmpla oricând şi oriunde. Am vorbit la un moment dat cu nişte producători suedezi cărora le-a plăcut foarte mult scenariul şi care mi‑au spus: „Ne putem imagina că povestea asta se poate petrece liniştit şi la noi. Nu e ceva atât de românesc pe cât v-aţi putea imagina. Peste tot sunt fabrici amărâte care trec prin momente grele. Şi peste tot se găsesc nişte naivi care să vrea să-şi salveze locul de muncă”.
Apropo de faptul că ţi-ai păstrat naivitatea. Tu ai putea recurge la un astfel de gest în cazuri extreme?
Când vine vorba de căminul tău, de familia ta şi de faptul că nu mai ai bani să-i întreţii pe cei dragi, ajungi să faci orice. Până la urmă, nici nu mi se pare ceva chiar atât de grav. Vorba unuia dintre muncitorii de la ARO, care apărea într-o ştire de la PRO TV şi spunea că este vorba despre un gest fiziologic normal şi că, dacă mai câştigi şi bani de pe urma lui, nu înţelege ce poate fi aşa de rău.
Actorii ce părere au avut?
Ne-am amuzat copios la filmări. Iniţial, am vrut să iau mulţi neprofesionişti, dar apoi am rea-lizat că am nevoie de un grup de actori adevăraţi.
Am remarcat cu plăcere că ai folosit mulţi actori de teatru din provincie.
Da. Nu prea am fost mulţumit de castingul care mi se tot propunea şi două nopţi am stat până pe la 3 dimineaţa şi am intrat pe site-urile tuturor teatrelor din ţară. Am descoperit cu surprindere că sunt foarte bine întreţinute. Şi când găseam un actor care să‑mi placă îl contactam ime-diat pe Facebook. Ei se pozau sau se filmau cu telefonul şi-mi trimiteau probele. Sigur pe unii îi ştiam dinainte, îi mai văzusem în spectacole, dar pe alţii nu. Şi cu această ocazie am găsit mulţi actori care să-mi placă din Brăila, Braşov, Sfântu Gheorghe… Ba, mai mult, am descoperit actori pe care îi voi folosi şi în viitoarele mele proiecte. De exemplu, pe Emilian Oprea de la Teatrul din Brăila, care în „Despre oameni şi melci” a avut un rol foarte mic, dar care va juca rolul principal în următorul meu film.
Şi pe Liliana Ghiţă, care e tot de la Brăila…
Da, Liliana are un moment absolut delicios în film. E grozavă.
Te numeri printre puţinii regizori de film care merg şi la teatru?
Da. Dintotdeauna. Îmi place enorm teatrul. Şi este o ocazie bună să descoperi actori foarte buni pe care altfel nu ai de unde să-i cunoşti.
Anul acesta la TIFF ai avut şi un program intitulat „10 pentru film”, în care le-ai prezentat cineaştilor 10 actori de teatru. De unde a pornit ideea asta?
Recunosc că exact de la castingul pentru „Despre oameni şi melci”. Mi-am dat seama că noi, regizorii de film, nu cunoaştem aproape deloc actorii de teatru din ţară şi că asta este o mare problemă. Am înţeles că e musai să facem ceva în sensul ăsta, atât cât putem noi, cei de la TIFF, ca să-i facem vizibili pe actorii care merită o şansă şi în film. Recunosc că e mult mai simplu să te limitezi doar la teatrele din Bucureşti, unde sunt actori cunoscuţi, validaţi de public, dar aşa, din comoditate, pierdem din vedere multe talente. E adevărat că e mai greu să lucrezi cu un actor care nu a făcut niciodată film. Trebuie să renunţe la mărcile specifice jocului de teatru, dar cum vorbim despre profesionişti, asta nu poate constitui o problemă.
Dacă pentru bărbaţii din fabrică ai ales actori de teatru, mulţi dintre ei mai puţin cunoscuţi marelui public, totuşi pentru rolul principal feminin ai ales o divă, pe Monica Bârlădeanu. De ce?
A fost grea alegerea şi pentru acel rol. Până în ultima clipă mai aveam vreo 2-3 variante… Eu iau singur deciziile, dar îmi place să mă consult şi cu alţii şi am fost foarte surprins când atât scenaristul, cât şi Oana, producătorul filmului, mi-au trimis aceleaşi mesaje, mai păstrez şi acum SMS-urile, în care îmi spuneau că, din punctul lor de vedere, Monica e foarte potrivită pentru filmul nostru, mai ales pornind de la relaţia ei cu francezul. Vorbim de fapt despre un provin-cial amărât, care ajunge să ia din România o femeie frumoasă, o femeie-trofeu, el neavând acces în Franţa la tipul acesta de femeie. Şi argumentul ăsta m-a făcut să cred că Monica este soluţia cea mai bună.
Pe cei doi actori francezi cum i-ai găsit?
Nu am dat casting pentru ei, dar m-am sfătuit cu producătorul, care a avut o idee de producător bun, spunându-mi că ar fi o chestie interesantă să lucrăm cu doi actori care sunt şi în viaţa reală tată şi fiu. Bătrânul Jean-François Stevenin este un mare actor, care a lucrat cu Truffaut, pe tânăr, pe Robinson, nu-l prea ştiam, dar am văzut filmele lui, unde am descoperit un artist matur, perfect stăpân pe mijloacele actoriceşti. Ei s-au integrat perfect în echipă şi au lucrat cu mult entuziasm. N-a fost uşor. Am repetat mult, mai ales secvenţele dintre Robinson şi Monica.
Ne-ai spus că pentru piaţa chineză a trebuit să tai din scenele de sex. Înseamnă că filmul începe deja să călătorească?
Da, va merge şi în China şi la câteva alte festivaluri, dar esenţială pentru mine rămâne întâlnirea cu publicul român.
Scenografia a fost excelentă. Parcă călătoreşti în timp, ajungând într-un apartament de bloc tipic pentru anii aceia sau în cantinele muncitoreşti.
Am încercat să refacem exact tipul acela de lume, foarte specifică anilor ’90, lume care între timp s-a cam dus. Iată, de pildă, obiceiul de a-ţi servi musafirii cu dulceaţă a dispărut cu totul. Muzica acelor ani, vedetele acelor timpuri au fost importante. Sandra a funcţionat ca reper pentru Monica, la costume, la păr, la cercei. Nu mai vorbesc de Michael Jackson. Am văzut de curând la Veneţia un documentar despre el, care m-a emoţionat profund. Mi-am dat seama că Michael reprezintă sfârşitul copilăriei noastre. Iar venirea lui la Bucureşti, care apare şi în film, a constituit un moment incredibil pentru toţi cei din generaţia mea. Puteai să fii rocker, depechar, orice, era un eveniment de dimen-siuni planetare. Şi în fragmentele filmate cu vizita lui Michael de la TVR găseşti toată retorica vremii. Este oglinda noastră, este poza României şi a românilor, aşa cum arătam în acei ani.
În film apar imagini cu Michael la aeroport, cu Michael la o casă de copii din Bucureşti, cu el filmând un clip cu poliţişti români cărora li se dădea ordin să nu-l depăşească şi tot aşa. Ştiai de aceste secvenţe de senzaţie?
Le-am descoperit absolut întâmplător pe Youtube şi-mi era teamă că nu le voi mai găsi în arhiva TVR. Din fericire însă, erau acolo. Sunt nişte secvenţe fabuloase, îmi pare rău că nu am avut timp să folosesc mai multe. Momente unice, ce mai!
Ne spui ceva despre viitorul tău proiect, sau e secret?
Din păcate, sunt cam supersti-ţios şi nu-mi place să vorbesc dinainte. În plus, acum am o stare de bine şi nu mă pot apuca imediat de filmat o dramă. Mai las să se aşeze în mine starea asta şi voi începe ceva mai încolo lucrul la noul film. 
