Unul dintre romanele postdecembriste cele mai dragi publicului cititor a fost în sfârşit ecranizat. Tanti Emilia, cea care atât de mândră recunoştea: „Sunt o babă comunistă“, îşi continuă viaţa din cartea lui Dan Lungu pe marile ecrane, în viziunea regizorală a lui Stere Gulea.
După vizionarea de presă de la Cinema PRO, la masa tovărăşească aranjată ca pe vremuri, cu mileuri de macrame şi ştergare populare, pe care tronau sifoane, siropuri şi prăjituri ce aminteau de epoca rememorată în film, spectatorii îşi împărtăşeau părerile, discutând la un fursec şi cu artiştii. Puteai lesne să te prinzi cine citise şi cine nu citise romanul lui Dan Lungu. Cei cu feţe mai lungi erau cei care nu fuseseră convinşi de film pentru că adoraseră cartea. Recunosc că mă număr printre aceştia. Filmul avea toate premisele să fie o capodoperă, dar a ratat cu seninătate acest lucru tocmai pentru că a dorit să-şi clameze prea mult independenţa faţă de roman.
A fi sau a nu fi comunist
Doamna Emilia din volumul lui Dan Lungu era o femeie simplă, crescută la ţară, care poartă comunismul în cuget şi-n simţiri pentru că acest regim criminal şi inuman pentru alţii, pe ea o făcuse „om“. Pentru că în comunism s-a făcut fată de oraş, tot atunci s-a şcolit la o profesională, a început să muncească într-o fabrică, a primit apartament, butelie şi tot ce-şi mai putea dori un reprezentant al clasei muncitoare. Cu isteţimea românului care „se descurcă“, femeia s-a simţit în comunism ca peştele în apă. Revoluţia, democraţia originală, închiderea fabricii, ieşirea la pensie, toate astea au însemnat sfârşitul lumii ei. Nu îşi pune nici o clipă problema moralităţii comunismului ca sistem, ci a faptului că acum nu mai are siguranţa zilei de mâine. Acesta este mecanismul de gândire tipic nostalgicului comunist. „Nu contează că puşcăriile erau pline de oameni nevinovaţi, noi aveam slujbă, Dacie, apartament la bloc şi pile la alimentara. Libertatea era o «chestie» de care ne puteam lipsi câtă vreme aveam ce mânca.“
O femeie şi două sisteme
Filmul lasă în plan secund spovedania „babei comuniste“, aducând în prim plan o poveste care nu apare în carte şi anume cea a fetei doamnei Emilia, care se întoarce cu coada între picioare acasă dintr-o Americă lovită de criza economică. Emigranta nu mai are serviciu şi, colac peste pupăză, banca o ameninţă că îi va lua casa. Părinţii sunt nevoiţi să-şi pună gaj apartamentul (acela „dat de Ceauşescu“) ca să salveze viaţa fetei în America. Cu alte cuvinte, tot amărâţii de comunişti îi ajută să iasă la liman pe capitaliştii răpuşi de criză.
Regizorul Stere Gulea, co-scenarist al filmului, alături de Lucian Dan Teodorovici şi de Vera Ion, ne-a declarat că a vrut să aducă povestea din cartea lui Dan Lungu la zi, în momentele crizei economice care pun şi mai mult pe tapet diferenţa dintre cele două sisteme, comunist şi capitalist.
Aducerea la zi ar putea fi binevenită, dacă nu ar distruge tot feng-shui-ul poveştii. Morala devine acum cu totul alta, fiind chiar pe dos faţă de cea iniţială, pentru că, privind lucrurile în acest fel, baba comunistă nu se mai află într-o gravă eroare, ea nu mai este încremenită în proiect, ci pare chiar o vizionară. Colapsul capitalismului, reprezentat de eşecul fiicei care alesese exilul, nu face decât să-i susţină teoria. Da, domnule, era mai bine pe vremea lui Ceaşcă. Dacă nu era el, săracul, să ne dea apartament, fiica risipitoare, care nu a vrut să se angajeze ingineră în fabrică, ci a preferat să fugă în lume, rămânea pe drumuri în America ei. Mesajul acesta nu face decât să justifice de fapt nostalgia după perioada comunistă şi trădează în fond nobleţea mesajului din romanul lui Dan Lungu. „Sunt o babă comunistă“ nu mai sună ca o replică a unei făpturi anacronice, rămase definitiv şi fără sens captivă într-un trecut pe nedrept idealizat, ci ca un fel de remarcă aruncată ţanţoş în faţa celor care au crezut în valorile de dreapta: „Capitalismul vostru şi-a dovedit neputinţa. Eu sunt o babă comunistă. Q.e.d.“
Sigur că filmul beneficiază de o distribuţie impecabilă, cu interpretări de mare clasă (Luminiţa Gheorghiu, Marian Râlea şi Anca Sigartău sunt pur şi simplu excepţionali), de o imagine de o frumuseţe rară semnată de „patriarhul“ directorilor de imagine din filmul românesc, Vivi Drăgan Vasile, un singur lucru lipseşte: nu mai are nici o legătură cu minunăţia de roman a lui Dan Lungu, nu mai e Baba noastră comunistă. Dintr-o dulce-amară critică adusă nostalgicilor comunişti, povestea a virat fără nici un avertisment spre o susţinere a lor. E ca în bancurile de la Radio Erevan, cu Moskvichiul care era de fapt bicicletă şi care nu i s-a dat cetăţeanului sovietic de către partid, ci i s-a luat. Sentimentul unui spectator care a citit cartea este asemănător cu cel al unui suporter care a nimerit în galeria adversă. Scandările şi înjurăturile sună asemănător numai că „andrisantul“ este cu totul altul. În concluzie, mergeţi la film, dar puneţi apoi mâna şi pe carte. Până una alta, noi ne vrem baba comunistă înapoi!
