Drama SF apocaliptică este cea mai recentă peliculă a lui Lars von Trier, lansată în primăvară la Cannes.
Pentru că nu poate trece neobservat, regizorul Lars von Trier a stârnit controverse la Festivalul de la Cannes prin declaraţiile sale de simpatie pentru Hitler. Organizatorii l-au „înnobilat” cu titlul de persona non grata, iar Kirsten Dunst a luat trofeul pentru cea mai bună actriţă de la Cannes.
„No more happy endings”, spunea von Trier în 2009, la începutul filmărilor pentru „Melancholia”, după ce încheiase şi lansase un alt proiect controversat, filmul „Antichrist”. De la deznădejdea din „Antichrist”, regizorul trece la melancolie, o stare pe care o trăieşte eroina principală, strania Justine (Kirsten Dunst), care luptă cu disperare să ajungă la fericire.
Şi, la fel ca în „Antichrist”, „Melancholia” începe cu o uvertură, într-o succesiune de secvenţe şi fotografii pe muzica din „Tristan şi Isolda” de Wagner, o parte din ele fiind viziunile extraordinare ale lui Justine despre sfârşitul lumii, dar şi dramatice şi grandioase imagini despre coliziuni cosmice.
Un dezastru ca o pictură
De la început filmul trimite la o stare de dualitate. Este împărţit în două, prima parte purtând numele lui Justine, iar a doua numele surorii mai mari, Claire (Charlotte Gainsbourg). În prima, Justine vine zâmbind la propria ei nuntă alături de mirele Michael (Alexander Skarsgård), recepţia fiind organizată pretenţios la castelul lui Claire şi a soţului ei, John (Kiefer Sutherland). Toată petrecerea se face sub semnul unui fenomen astral unic: planeta Melancholia e în drum spre Pământ.
Indiferent cât de mult se chinuie să arate fericită, în final Justine este doborâtă de starea ei obişnuită, tristeţea. „Personajul ei se bazează mult pe cine sunt eu şi pe experienţele mele vis-à-vis de profeţiile apocalipsei şi pe depresie. În timp ce Claire este menită să fie o… persoană normală”, explică regizorul, care nu a ezitat să povestească cum în copilărie era bântuit de nelinişti crezând că al treilea război mondial izbucneşte de fiecare dată când auzea zgomotul unui avion.
În a doua parte, filmul se concentrează pe efectele ce preced dezastrul, arătând-o pe Claire speriată şi disperată să trăiască, marea ei motivare fiind fiul ei, Leon. Singurul sprinjin moral este John – care interzice folosirea internetului pentru a nu îşi speria mai tare soţia -, însă când constată că cercetătorii au greşit şi impactul este inevitabil este primul care renunţă să mai lupte.
În contrabalans, când lumea se apropie treptat de sfârşit, Justine îşi recâştigă echilibrul. Imaginile şi sunetele îi vin în ajutor, efectele speciale sunt spectaculoase, apariţia planetei influenţând totul, de la lumina naturală şi electricitate, până la viaţa animalelor – ciripitul ireal al păsărilor când „răsare” noaptea planeta Melancholia alături de Lună, de pildă.
„Curajos, ciudat, frumos… te bântuie şi, în egală măsură, te fascinează”, scria Danny Leigh pentru BBC Film 2011, iar Lars von Trier parcă i-a răspuns când a declarat: „Dacă tot trebuie să ajungem în iad, măcar să începem bine”.
Vizată să moară era Penélope Cruz
Iniţial, rolul principal trebuia să fie interpretat de actriţa spaniolă Penélope Cruz, mai ales că potrivit celor spuse de von Trier, ideea filmului a pornit în urma unor discuţii purtate de el cu Penélope. Ar fi fost un aranjament şi pe gustul actriţei, din palmaresul ei lipsind un film de artă de dimensiunea acestui proiect. Însă alte contracte nu i-au permis să participe la filmări şi a fost nevoită să refuze rolul. Trier a ales-o pe Dunst, iar la sfârşitul filmărilor declara fericit: „Cred că este o actriţă dată naibii. Este mult mai nuanţată decât am crezut şi are avantajul de a fi avut o depresie. Toate persoanele sensibile au. M-a ajutat foarte mult. În primul rând, s-a fotografiat în timpul depresiei, aşa că am putut vedea cum arăta atunci. Era prezentă şi zâmbitoare, dar cu o privire total absentă. Şi putea face asta foarte bine”.
Minunatul castel unde s-a filmat nunta se află în Suedia şi este, într-adevăr, înconjurat de un teren de golf. Cele mai multe secvenţe sunt filmate cu o cameră de mână, tremurând după respiraţia operatorului, ceea ce face ca la final să pară credibilă senzaţia de uşoară sufocare.
