„Dosarul” lui J. Edgar Hoover, scos la lumină

În această săptămână va intra şi pe ecranele din România controversatul film al lui Clint Eastwood „J. Edgar”, care prezintă un portret nu prea mă­gu­litor al omului al cărui nume a devenit sino­nim cu faimosul FBI. În rolul omni­potentului per­sonaj apare Leonardo DiCaprio, despre care criticii spun că nu mai poate de data aceasta rata Oscarul.

John Edgar Hoover, născut pe 1 ianuarie 1895 şi mort pe 2 mai 1972, a fost directorul Biroului Federal de Investi­gaţii de la 10 mai 1924 până la moartea sa, adică timp de 48 de ani. J. Edgar Hoover a rămas cel mai mult timp în fruntea unei agenţii americane, servind sub opt preşedinţi, de la Calvin Coolidge la Richard Nixon. După el, ca istoria să nu se mai repete, pentru funcţia de director al FBI a fost instaurat un mandat de zece ani.

Travestitul Hoover

Tocmai pentru că este vorba despre unul dintre personajele-simbol ale Statelor Unite, filmul lui Clint Eastwood a suscitat un interes deosebit, dar a fost şi sămânţă de scandal. Unul dintre motivele pentru care americanii conservatori s-au înfuriat a fost acela că filmul prezintă, chiar dacă oarecum voalat, apetenţa lui Hoover pentru travesti şi chiar pasiunea deloc nevinovată pentru bărbaţi, el fiind suspectat că ar fi avut o relaţie de lungă durată cu adjunctul său, Clyde Tolson.  Clint Eastwood, într-un interviu pentru „Le Figaro”, a explicat de ce a ales să facă un film despre Hoover.

„Eu am copilărit în anii ’40 şi J. Edgar era deja o celebritate. Apărea la televiziune, în jurnalele de ştiri, şi era prezentat ca poliţistul-şef al Americii, care conduce cu o mână de fier destinele naţiunii, eroul care luptă cu răufăcătorii, îi prinde şi-i pune la păstrare pentru mult timp. Ce mă impresiona pe mine atunci era misterul lui, era perfect ca erou de cinema. De altfel, Hoover a rămas până la capăt un mister. Şi astăzi unii îl adulează, iar alţii îl detestă. Paradoxal, şi unii, şi alţii au dreptate. Primii îl consideră un geniu vizionar, cei din tabăra adversă îl socotesc un manipulator paranoic şi extremist, un dement însetat de putere care se folosea în lupta cu adversarii politici de dosare secrete, utilizând pe scară largă şantajul. Se ştie că, după moartea sa, fidela lui secretară, Helen Gandy, a distrus acele dosare. În plus, Hoover vedea peste tot spioni şi comu­nişti. Asta devenise o obsesie pentru el”, a mai spus regizorul.

 Întrebat dacă este sigur că Hoover a fost homosexual, cum se sugerează în filmul său, Clint Eastwood a replicat că: „Aşa se zvonea pe vremea aceea, că-i place să se îmbrace în haine feme­ieşti şi că are o prietenie cam suspectă cu numărul doi din FBI, pe care tot el l-a promovat. Dar, ca să fiu sincer, nu m-a preocupat foarte mult dacă este adevărat sau nu pentru că nu am vrut să fac un film documentar. Şi tocmai asta mi-a plăcut la scenariul lui Dustin Lance Black (cel care a primit un Oscar tot pentru scenariul unui film biografic, „Milk”), că nu prezintă doar viaţa lui Hoover într-un mod plicticos şi bazat strict pe fapte, ci că lasă loc şi ficţiunii. La urma urmelor, filmul e o artă, nu un buletin de ştiri anost”. 

FBI, „capela preotului Hoover”

La rândul său, Leonardo DiCaprio a povestit tot pentru „Le Figaro” cum a reuşit performanţa de a-l interpreta pe Hoover de la vârsta de 22 ani până la cea de 77 de ani. „Pe lângă artă, am folosit şi multă tehnică. În primul rând, înainte de filmare stăteam zilnic cam 5-6 ore la machiaj. Machioza mea, Sian Grigg, cu care lucrez încă de la «Titanic», a făcut o treabă extraordinară. Eu, sub toate măştile alea de latex, simţeam că mă sufoc, căci mai sunt şi claustrofob pe deasupra. În plus, trebuia să port nu una, ci două perechi de lentile de contact şi trei feluri de aparate dentare. Îmi dădea un sentiment foarte ciudat să mă privesc în oglindă şi să nu mă recunosc. Exista pericolul de a da impresia de mască, de imobilitate, sub toate straturile acelea de latex, aşa că eu îmi chinuiam foarte mult muşchii feţei să acţioneze, ca mişcarea să străbată prin toate „păturile” alea”.

Despre personajul său, DiCaprio spune că: „a fost fără îndoială un mare patriot, un om care s-a dăruit cu totul cauzei ţării sale, ca un preot care-şi dedică viaţa Bisericii, făcând inclusiv jurământ de castitate şi, chiar dacă poate părea forţată com­paraţia, FBI era într-un fel capela în care slujea „preotul” Hoover. Problema cu el a fost că a stat mult prea mult timp la putere, că nu a ştiut când să se oprească. Pentru a se păstra în funcţie a apelat la tot felul de metode, care de care mai dubioase şi mai la limita legii. A dezvoltat tot felul de manii şi de obsesii, iar până în final a ajuns doar un dinozaur politic paranoic ce se opunea cu toată forţa de care era capabil oricăror schimbări.”

Referindu-se la modul cum îşi alege personajele pe care le joacă şi regizorii cu care colaborează, Leonardo DiCaprio a spus că este în permanenţă nemulţumit de ceea ce face şi că e un neobosit „scormonitor”. „Mi-ar plăcea să joc şi în comedii, dar nu pentru că e la modă sau din vreun calcul financiaro-carieristic, ci pentru că vreau să explorez şi alte zone. Însă am o oroare organică faţă de lucrurile vulgare şi kitchoase, aşa cum sunt, din păcate, cele mai multe comedii create la Hollywood. Mi-a plăcut mult să joc personalităţi puternice ca J. Edgar Hoover, Howard Hughes sau Jay Gatsby pentru că, trebuie să recunosc, şi eu sunt un tip foarte ambiţios”.

Clint Eastwood a avut de zis despre starul său nu mai lucruri bune: „Încă de la 16 ani era un actor matur. Iar după uriaşul succes din „Titanic” ar fi putut foarte bine să continue să joace june-primi romantici în dramolete stupide şi în filme plângăcioase. Ar fi putut să interpreteze tot felul de eroi salvatori ai planetei din benzi desenate, să joace în blockbustere, în filme de acţiune sau în pelicule 3D. Nu s-ar fi chinuit prea tare, s-ar fi umplut de bani şi şi-ar fi asigurat viitorul. Dar, în loc de toate astea, Leo a fost foarte selectiv cu filmele în care a apărut şi a preferat mereu arta, şi nu îmbogăţirea facilă. Nu pot avea decât un imens respect faţă de un astfel de artist,” a încheiat Clint Eastwood.   

Vox populi

Opinia publică este divizată în ceea ce priveşte filmul lui Clint Eastwood, în funcţie de modul cum se raportează la personalitatea lui J. Edgar Hoover. Vechi oficiali ai FBI s-au declarat şocaţi de film pentru că ar scoate la lumină mai multe schelete din dulapul serviciilor secrete, şi nu doar din biografia şefului. Unii istorici americani au luat foc pe motiv că o serie de fapte reale sunt ignorate complet, iar altele, care au circulat doar ca bârfe în epocă, sunt  înflorite, frumos împachetate şi „vândute” ca autentice, iar unii critici de cinema s-au simţit „trădaţi” în aştep­tă­rile lor de  fini „degustători” de artă pentru că filmul pică adeseori în comercial, fiind prin aceasta taxat ca „mult prea hollywoodian”. Au fost însă şi multe voci care au lăudat filmul şi l-au apărat pe regizorul Clint Eastwood, „care nu a vrut neapărat să facă politică sau să trateze în mod istoric şi documentar subiectul, ci să creioneze un portret omului J. Edgar Hoover, care, cel puţin în ultima parte a vieţii, ajunsese un însingurat şi un nefericit”.