Organizatorii Festivalului „George Enescu” s-au descurcat de minune în privinţa înlocuirii recitalului celebrului pianist Lang Lang, indisponibil. Au ales să invite un artist la fel de faimos, bas-baritonul galez Bryn Terfel, de peste 25 de ani vedetă a marilor scene de operă, a podiumurilor de concert, stăpânul unui repertoriu impresionant.
Pentru Bucureşti, pentru sala Ateneului Român, s-a fixat la un program eclectic, contrastant, alcătuit din piese deloc cunoscute la noi, inspirate de folclorul ţinutului natal, cărora le-a adăugat lieduri romantice germane şi un omagiu adus baritonului american John Charles Thomas (1891-1960), popular în ţara sa natală, dar cvasi-necunoscut în România.
Debutant ca bariton, Bryn Terfel a profitat de dimensiunea vocii şi a adăugat rolurilor sale unele personaje de bas, definindu-şi acum „Fach”-ul ca bas-bariton. Într-adevăr, ca şi alura, glasul galezului este un colos impunător, monolitic, sudat, închegat, ceea ce înseamnă că posedă o rară egalitate între registre, într-un ambitus complet ce porneşte de la sunetele grave consistente şi până la cele acute. Ţesăturile vocale ale partiturilor din program au fost centrale, în larga lor majoritate, au comportat doar trei-patru sunete înalte, însă cel din urmă (pentru „The Green Eyed Dragon” de Newman), fulminant, copleşitor, a zguduit Ateneul din temelii.
Secretul carierei lui Bryn Terfel porneşte de aici, din masivitatea glasului şi din omogenitatea stupefiantă. Desigur, culoarea caldă, plămădirea cu sens a desenelor melodice, înţelegerea textului, expresivitatea amănunţită, nuanţele, tehnica respiraţiei lungi s-au adăugat darurilor native şi i-au configurat interpretarea.
Nu în ultimul rând, Bryn Terfel este un „charmeur”, un comunicator apropiat cu publicul căruia, la concert, i-a prezentat cu umor piesele mai puţin cunoscute şi a interpretat ca un adevărat „showman” primul bis, cerut cu insistenţă, „If I were a rich man” din musicalul „Fiddler on the roof” de Jerry Bock.
Sunt convins că şi serenada „Deh vieni alla finestra”, cântată de Don Giovanni în opera omonimă mozartiană, deşi puternic parodiată (fapt rar întâlnit într-un asemenea ambient), a fost acceptată de purişti. Cuceritorul Bryn Terfel!
Primele trei piese au fost interpretate în limba galeză, cu expresii descriptive eroice surprinzătoare în „Cân yr Arad Goch” (Idris Lewis), dar gânditoare, susţinute de rafinate moliciuni în pianissimo („Sul y Blodau” – Owen Williams) şi articulări solide („Y Cymro” – Meirion Williams).
Programul primei părţi a continuat în limba engleză cu o selecţie din „The songs of travel” de cunoscutul Ralph Vaughan Williams, pe versuri de Robert Louis Stevenson (patru lieduri în care remarca merge către modelări ale desenului melodic, o poetică îngemănată cu autoritatea cântului), urmată de un florilegiu aparţinând ciclului tradiţional „The Celtic Islands”, plin de contraste între amploarea sonoră, accentuată câteodată violent şi tentele în „mezza-voce”. Paleta de culori a glasului lui Bryn Terfel pare fără limite. (Artistul a onorat şi partea din public aflată în spatele său, pe scenă, oferindu-i cântecul „Suo Gân”).
Hotărât lucru, Terfel este un desăvârşit plastician, creator de imagini impregnate cu sentimente, fapt dovedit şi prin tălmăcirea buchetului de cântece tradiţionale galice (Bryan Davies), prin opusurile lui Schumann (balada „Belsazar”, op. 57, liedul „Mein Wagen rollet langsam”, ambele pe versuri de Heine) sau Schubert (cinci lieduri). Subtilităţile au guvernat la tot pasul, cu inteligenţă.
Încheiată oficial cu selecţia dedicată lui John Charles Thomas (Rasbach – „Trees”, Kelley – „Home of the range”, Malotte – Lord's Prayer”, Newman – „The Green Eyed Dragon”), serata a fost o demonstraţie de voce, artă şi versatilitate. A acompaniat la pian, cu maximă implicare în textura sonoră, Malcolm Martineau, foarte cunoscut partener al multor vedete lirice.
După recital, reflectând la înzestrările de glas ale lui Bryn Terfel, la virtuţile sale interpretative, m-am gândit la rolul Oedip. De ce n-ar face pasul?
Nu în ultimul rând, Bryn Terfel este un „charmeur”, un comunicator apropiat cu publicul căruia, la concert, i-a prezentat cu umor piesele mai puţin cunoscute şi a interpretat ca un adevărat „showman” primul bis, cerut cu insistenţă, „If I were a rich man” din musicalul „Fiddler on the roof” de Jerry Bock.
