Pentru că nu am crezut niciodată în vorbele la modă prin mulțimi, nu am crezut nici în „Nu mai avem noi actori, așa, ca altădată…“. Am remarcat desigur că acest clișeu era vehiculat de spectatori care fuseseră ultima dată la teatru în 1992, dacă fuseseră vreodată. Așa că, în ultimii ani, în care am mers (aproape) zilnic la teatru, am început să îi caut pe tinerii artiști din România și să îi scriu prin ziare, reviste și site-uri, pe unde am lucrat cu ziua, simplu zilier textual, niciodată critic de specialitate. Poveștile lor s-au risipit. Acest articol îi recuperează, îi pune la un loc și vă spune povestea unor nume care nu există doar pentru că nu mai avem urechi să le auzim.
Se poartă să atârni un „9“ de un cuvânt și, gata, ai un făcut un joc de cuvinte (ce ingenios!) cu care te semnalizezi drept proaspăt în piață. De la o vreme, chipurile, sunt 9 toate: forța e nouă, scenă e nouă, România e nouă (bravo, ai stil).
Fără să caut să intru în aceste turme, ba chiar dimpotrivă, am desfășurat în ultimii ani o muncă de simplu spectator-cronicar de teatru. Am tot mers la spectacole prin țară (de la Arad la Timișoara, la festivaluri) și am căutat să văd cu ochii mei, ca un Toma Necredinciosul ce sunt.
Din păcate, în același timp, am ajuns să cunosc prea puțin teatrul din provincie (care nu e deloc sub cel din București) pentru a putea să îi scriu pe actorii care îl fac posibil. Mă fac vinovat.
Uneori am vrut și să îi întâlnesc pe cei pe care i-am văzut și așa s-au născut câteva zeci de interviuri. Eu fiind unul, iar ei foarte mulți, am scăpat, cu siguranță, întâlniri care nu se cuveneau ratate. Le cer iertare tuturor acestora.
Dar am, totuși, de dat o mărturie (sever limitată, incompletă) care poate, cândva, va conta. Cine sunt actorii timpului de-acum? Veți citi un text subiectiv, și nici nu poate fi altfel.
Altminteri, și ei, am observat, sunt strict grupați. Sistemul (sau mai degrabă lipsa lui) îi obligă să lucreze mai ales în găști (pe criterii de vârstă, de cele mai multe ori), ceea ce e foarte rău – se rupe puntea de comunicare dintre generații, rămân experiențe neîmpărtășite.
Chiar și așa, teatrul independent este în plină expansiune. El a ieșit din underground și a cotit-o spre comercial. Și cine îl poate condamna? Suprinzător, actorii nu trăiesc doar cu artă. Au, chiar și ei, facturi de plătit. Totodată, cei foarte tineri privesc, deja, cu alți ochi teatrele de stat. Nu le mai ocolesc, ci le doresc în viața lor. Nu peste mult, le vor schimba și pe acestea cu energia lor. Pentru această declarație pe proprie răspundere am ales – în mod nedrept – actori de până în patruzeci de ani, etate de la care putem conveni, ca înaintașii noștri, că începe deplina (!) maturitate profesională. Așadar, cine? Să dăm, fără să facem ierarhii, numele.
Marius Manole. Cel mai distribuit și mai iubit tânăr actor
Marius Manole are treizeci și opt (spre treizeci și nouă) de ani, și peste trei decenii de experiență. În alte meserii, ar cam ieși, deja, la pensie. Dar Manole este actor. Actorii nu obișnuiesc să se pensioneze. Dacă îl iei repede, nici nu știe ce vârstă are. A pierdut șirul, și nici nu prea îi pasă.
Când l-am întâlnit mi-a mărturisit că a obosit, că a jucat cât pentru două vieți. Se poate verifica, se confirmă. În ultimele stagiuni a avut mereu în jur de douăzeci de spectacole, ceea ce înseamnă două, uneori chiar trei, reprezentații pe zi.
Marius Manole e din Iași, a fost un copil plin de energie. Să învețe teatru a ajuns din întâmplare, se dusese să se înscrie la alte activități, dar l-au luat tare, el s-a pierdut cu firea (era și foarte emotiv) și s-a trezit la actorie. I-a plăcut și s-a dovedit talentat.
A intrat (greu) la facultate, tot la Iași. Prezenta tendințe de manierism. Juca așa cum apucase să vadă la unii dintre actorii care urcau sfânta scândură a Naționalului din Iași. Nu se găsise. A mers apoi la Focșani și la Brăila, unde a constatat că, pe lângă talent, în viața unui actor e nevoie și de multă muncă. Și a început să muncească Manole. Cei mai buni prieteni ai săi îi spun „Șoarecele“ sau „Șoarecele lihnit“. Deși nu mai e de mult timp lihnit, ba chiar a început să câștige binișor.
Și de atunci tot muncește cu disperarea că mâine nu va avea ce să mai joace, deși știe și el că nu mai e cazul. Numele său singur umple deja săli. Este și cel mai faimos și cel mai distribuit și cel mai iubit tânăr actor de teatru din țara noastră.
E angajat la Naționalul bucureștean, dar poate fi văzut aproape pe orice scenă din țară. Uneori te lasă cu impresia că joacă în mai multe spectacole în același timp. Marius Manole e pretutindeni fără ca asta să îl facă mai puțin dedicat. Are o calitate foarte rară: se poate împărți fără să se piardă, ba chiar dimpotrivă, se poate împărți înmulțindu-se.
A renunțat, pentru teatru, până și la viața boemă pe care a dus-o (și a dus-o!), nici măcar bere nu mai bea. De-acum, doar câte un pahar de vin, când și când. Și-a luat o casă a lui, pe pământ, împrumutându-se pe la prieteni. Când se uită la pereții ei, se simte om întreg. A făcut totul muncind.
Maria Obretin. Kitty și limba latină
Apropiații îi spun „Pisica“. Are treizeci și nouă de ani și, înainte să dea la Teatru, a studiat limbile clasice, îndeosebi latina. Mai știe. În prezent, e pe val, mai ales după prezența în serialul TV „Umbre“ și în cel mai recent film al lui Nae Caranfil – „6.9 grade pe scara Richter“ –, în inubliabilul rol Kitty. Maria Obretin n-a jucat cam doi ani, așa a fost să fie, nu s-au legat proiectele. Apoi, la Bulandra, în timp ce repetau la un „Lear“ care a făcut istorie în București (un „Lear“ cu femei, cu Mariana Mihuț în rolul regelui!), a cunoscut-o bine pe Lia Bugnar, actriță, regizoare, dar mai ales dramaturg. Și Lia a scris pentru Pisica o piesă – „Noi 4“, care a fost printre cele mai de succes în teatrul independent din ultimul deceniu, și încă mai este.
Maria nu este angajată, niciodată n-a fost. A trăit așa, din freelancing. A fost studenta Sandei Manu (ba chiar una dintre studentele preferate ale reputatei profesoare). Este din Călărași, ceea ce îi conferă o bună ancoră în realitate. A rămas cu picioarele pe pământ și când nu i-a mers bine în teatru, tot cu picioarele pe pământ e și acum când cunoaște începutul gloriei. Crește, pe balcon, mușcate și, când nu e la teatru, mai dublează voci, reușind să-și facă și din această activitate o carieră.
Ilinca Manolache. Rebelă cu niște cauze
Ilinca are (aproape) treizeci și doi de ani și este fiica Rodicăi Negrea și a regretatului actor Dinu Manolache. A fost premiată de UNITER anul trecut, drept cea mai bună actriță în rol secundar, pentru ce joacă în „Anul Dispărut. 1989“, la Teatrul Mic (unde este angajată). Deși nu e deoc secundar rolul acela.
Ilinca Manolache a făcut carieră și în teatrul independent iar în ultimii ani se dedică mai ales spectacolelor despre care consideră că au și o miză socială. Vrea să schimbe ceva cu arta ei. E tot mai prezentă în producții care, consideră, vorbesc despre lucruri serioase și grave din lumea contemporană (de exemplu „Calul alb“ sau „Artists talk“).
Letiția Vlădescu. La început a fost vioara
Letiția (aproape trezieci de ani) a studiat vioara, în prima parte a vieții. A fost chiar aproape de o strălucitoare carieră ca violonistă (Cezara, sora ei, este o renumită pianistă, stabilită încă din adolescență în Germania). Letiția a renunțat la acest destin pentru a da la UNATC (unde a intrat prima). După o studenție spectaculoasă, cu prezențe în filme și seriale, domnișoara Vlădescu a făcut, mai ales, teatru (a început cu o spectaculoasă Mița Baston, la Brașov). În prezent strălucește pe mai multe scene din capitala țării noastre, îndeosebi la Metropolis și la Comedie.
Radu Iacoban. Actor, regizor, dramaturg
Radu Iacoban (aproape treizeci și cinci de ani) este actor, dar și el s-a impus în ultimii ani mai ales ca regizor și dramaturg. E din Timișoara, dar s-a pregătit pentru facultate la Iași și a dat la Cluj, pentru ca, în cele din urmă, să se mute la București. Radu Iacoban știe viață. Într-o vacanță a fost inclusiv zilier prin Italia. A fost gamer și a fost gras. Acum nu mai e nici gamer, iar gras nici atât. Cel mai recent dintre spectacolele sale se numește „Procesul caprei cu un ied“ și se joacă la Metropolis.
Alina Petrică. S-a impus ca „Aglaja“
Alina Petrică (aproape 28 de ani) este moldoveancă, din Piatra-Neamț. Și ea este angajată la Teatrul Mic. S-a remarcat în spectacolul „Aglaja“, de la Centrul Cultural „Nicolae Bălcescu“ (din București). Alina Petrică este nominalizată în acest an, la Premiile UNITER, la categoria „cea mai bună actriță în rol principal“ (pentru „Aglaja“). În anii care urmează vrea să se dedice mai mult jazz-ului. Cântă. E o prezență și în musicalul lui Răzvan Mazilu – „Mon Cabaret Noir“ (de la Teatrelli).
Ana Bianca Popescu. Veți tot auzi de Popeasca!
Domnișoara Popescu (aproape douăzeci și șapte de ani) este și ea angajată la Mic. E una dintre cele mai premiate tinere actrițe. A luat UNITER-ul și pentru Debut (în 2015). Iar anul acesta a fost nominaliată pentru a dobândi râvnita titulatură de „cea mai bună actriță în rol secundar“. Și Bianca (pe care prietenii o alintă Popeasca sau Stela Popescu) a crescut de mică între artiști, la Teatrul de Operetă.
Lavinia Pele. Din Catalunya, la Târgoviște
Lavinia Pele (douăzeci și cini de ani) este dintr-un sat din județul Bihor și a făcut liceul în Catalunya, unde sunt stabiliți părinții ei. S-a întors în țară ca să dea la facultate. Voia să studieze arta fotografică, la Cluj-Napoca, dar a fost îndrumată către actorie. Și actriță s-a făcut, la clasa lui Miklos Bacs, unul dintre cei mai apreciați pedagogi din teatrul românesc. La Master a dat la UNATC, iar anul acesta este nominalizată la Premiile UNITER, pentru rolul „Doruleț“ din spectacolul „Visul unei nopți de vară“, de la Teatrul Tony Bulandra din Târgoviște.
Anghel Damian. Un an la cel mai înalt nivel în statul român
Anghel Damian (aproape 26 de ani) este fiul regizorului Laurențiu Damian, care a făcut o impresionantă carieră universitară la UNATC, și al regizoarei Anca Damian. Anghel a crescut printre artiști. A jucat baschet de performanță în adolescență, dar a renunțat la sportul de înalt nivel și s-a dovedit a fi un actor extrem de talentat (dacă nu mă credeți pe cuvânt, mergeți de pildă să vedeți „Indianul vrea în Bronx“, în regia Iarinei Damian). Și, dacă îngăduiți o notă personală, unul dintre cei mai cerebrali. Cult și inteligent, Anghel Damian a fost un an (în guvernarea tehnocraților) consilier al ministrului Culturii, întâi al lui Vlad Alexandrescu, apoi al Corinei Șuteu.
Irina Antonie. Muncitoare, ambițioasă, serioasă
Irina (aproape treizeci și doi de ani) este, și ea, actriță independentă. În prima parte a carierei a jucat și în telenovele (cu Gheorghe Dinică, să ne înțelegem) și a prezentat un matinal la TV. A preferat, categoric, teatrul, a fost și ea (ca mai mulți dintre cei care apar în acest text!) laureată la Gala Tânărului Actor HOP .
Irina a făcut roluri spectaculoase, la Teatrul Național sau la Teatrul Act (momentan nu se mai joacă, fiindcă v-aș fi invitat să vedeți „Apă de mină“). Arată în continuare ca o adolescentă și este distribuită mai ales în asemenea roluri.
Am văzut-o deseori la Godot, în spectacolele trupei „Jamais Vu“ (construită în jurul tânărului și premiatului regizor Matei Lucaci-Grunberg). La ora la care scriu aceste rânduri, Irina învață limba maghiară. Spune despre sine că este muncitoare, ambițioasă, serioasă. Are dreptate. În plus, mai este și foarte frumoasă și talentată.
Mădălina Craiu. De la informatică la teatru (și film)
Mădălina Craiu (26 de ani) s-a impus în teatrul independent tot în trupa Jamais Vu. Actrița are un coeficient de inteligență impresionant (măsurat, nu așa). Bate la 140! A făcut Liceul de Informatică numărul 1 din București (Vianu), socotit, pe bună dreptate, unul de elită. Este fiică de arhitecți. Nu este angajată, nu a fost angajată și nici nu caută să se angajeze într-un teatru de stat. E foarte bine cum e. Are succes și în filme și în seriale TV. Mădălina Craiu, mic-burgheză. Ultima oară când am întâlnit-o conducea un Matiz vechi de cincisprezece ani. Între timp, Matizul și-a dat obștescul sfârșit.
Alex Nagy. Ăsta are geniu!
Alexandru Nagy (27 de ani) este unul dintre cei mai înzestrați actori din România – la orice categorie de vârstă. A studiat și regia, în Regatul Marii Britanii și Irlandei de Nord. Alex a și regizat câteva spectacole, unele dintre cele mai avangardiste din România. Dar ocupația sa de bază rămâne actoria. Recent și-a rupt ligamentele la un genunchi chiar în timpul unui spectacol. N-a ieșit de pe scenă, ba chiar a mai jucat unul în aceeași zi. Abia apoi s-a dus la spital. Cam asta e treaba cu Nagy. E nebun după teatru, pe care îl practică de la o vârstă foarte fragedă. Are – la etatea lui – deja o foarte mare experiență, care se vede în toate spectacolele. E singurul tânăr actor despre care am auzit colegi de breaslă spunând: „ăsta are geniu!“ Căci îndeobște, actorii se pizmuiesc mult între ei. N-am putut să-i combat pe colegii lui Nagy. E foarte posibil să aibă.
Ana Ularu. Joacă în liga mare, este vedetă mondială de film
Ana Ularu (treizeci și doi de ani). Este puțin, poate, să o mai introduc pe Ana în această dare de seamă cu privire la ce am putut constata mergând la teatru în România. Pentru că domnișoara Ularu joacă de ceva vreme într-o ligă superioară. Este vedetă internațională de film. Deși puțin, ar fi nedrept să nu o fac. Fiindcă Ana este, totodată, nominalizată în acest an la Premiile UNITER. Poate primi în sfârși patalama la mână: cea mai bună actriță în rol principal (pentru rolul din „O intervenție“, de la Act).
Ilona Brezoianu. Fata din Giurgiu
Ilona Brezoianu (douăzeci și șase de ani) face săli pline cu „Fata din Curcubeu“ (scris și regizat de Lia Bugnar). Este spectacolul care a propulsat-o. Este, și ea, un vârf al generației sale.
Ilona este o fată din Giurgiu, cu un foarte bun simț al umorului. Longilină, filiformă, are ochii albaștri, exoftalmici. Ați văzut-o și într-un rol secundar în „Sieranevada“ al lui Cristi Puiu. A fost și ea pe la Cannes, s-a obișnuit deja cu atmosfera. Și, de asemenea, ați putut să o constatați (nu prea aveați cum să o ratați) în seriale, pe la televizor. Ilona vrea să fie nemuritoare și, la cât este de talentată, chiar va fi.
Diana Cavallioti și Andreea Vasile
Diana Cavallioti (treizeci și unu de ani). Are origini grecești. E din Galați. S-a impus, de mult, în teatru, iar în film a cucerit publicul (de la Berlin, mai ales) cu „Ana, mon amour“. Îi plac motoarele, tatuajele și câinii. Donează sânge. Prietena dumisale e Andreea Vasile (treizeci și șase de ani). De asemenea cu bune roluri în teatru și prezențe consistente în filme („De ce eu?“, „Fixeur“, etc.). În prima dintre tinereți a fost concurentă la Big Brother (I). În adolescență a făcut handbal de performanță. E olteancă.
Denisa, Romanescu, Olivia, Huluba, Melinte, Aprodu, Istodor, Huțu, Lari
Denisa Nicolae și Liviu Romanescu (împreună și în viața de zi cu zi) au adus în România spectacolul „Lungs“, unul dintre cele mai puternice jucate pe scenele din țara noastră în ultimii ani. De altfel, în timpul unei reprezentații în timpul festivalului „Ideo Ideis“ de la Alexandria, Liviu s-a așternut în genunchi și a cerut-o de soție pe Denisa, iar ea a acceptat. Denisa e din Târgoviște, Liviu e din Iași, și a studiat în Marea Britanie. Două mari speranțe. Amândoi au intrat recent în deceniul al patrulea de viață.
Olivia Niță (aproape treizeci de ani). Și ea a studiat în Marea Britanie și s-a întors acasă. Cunoaște succesul și în teatru și în film. În copilărie a studiat viola. Provine dintr-o familie în care sunt, atât de cehovian (și totuși nu), trei surori.
Ștefan Huluba (douăzeci și nouă de ani) e din Bacău. E devreme, dar cândva veți ști că, după Radu Beligan, județul Bacău l-a dat lumii și pe Ștefan Huluba. A făcut deja începutul unei frumoase cariere în teatru și e celebru în spectacolele de improvizație. Huluba are și har pedagogic și lucrează mult cu liceenii. Îi place.
Olimpia Melinte (treizeci spre treizeci și unu de ani). E din Iași, unde a făcut și facultatea. Una dintre cele mai frumoase tinere actrițe din țara noastră, Olimpia este căsătorită (cu un informatician din Basarabia) și are un fiu. Joacă mai mult în filme, deși i s-a făcut dor de teatru.
Raluca Aprodu (treizeci și doi de ani) este angajată la Naționalul din București. Înainte de cariera de actriță a avut o carieră internațională ca model. Ați văzut-o recent pe marile ecrane, în filmul „Câini“.
Tudor Aaron Istodor (aproape treizeci și trei de ani) este fiul Maiei Morgenstern și al lui Claudiu Istodor, marii noștri actori. Tudor și-a făcut deja un nume propriu pe scenele din România și păstrează toate șansele să devină și star de cinema (după prestația foarte bine primită din filmul „Fixeur“).
Andrei Huțuleac (douăzeci și șase spre douăzeci și șapte de ani). I se mai spune și Huțu. Gălățean. Poet. Se află în grupul care gravitează în jurul regizorului Victor Ioan Frunză, dar are și alte proiecte. Ține și un matinal (fără nume) la radio, la Smart FM. Huțuleac este nominalizat în acest an pentru un premiu UNITER. „Cel mai bun actor în rol principal“ – pentru prestația (indimenticabilă) din „Amadeus“.
Lari Giorgescu (treizeci spre treizeci și unu de ani). Oltean. Fotbalist în copilărie. Calități de dansator. L-a remarcat și l-a promovat Gigi Căciuleanu. Au jucat împreună prin Europa. Lari este și angajat al Naționalului bucureștean.
Cei pe care nu i-am cunoscut îndeajuns
Sunt foarte mulți tineri actori în țara noastră care joacă bine. Publicul de teatru deja îi cunoaște. Sunt, mai ales, cei strânși în jurul regizorului Victor Ioan Frunză (George Costin, Nicoleta Hâncu, Sorin Miron, și nu numai ei).
Apoi am mai văzut un grup foarte bun de tineri actori la Teatrul Anton Pann din Râmnicu Vâlcea. Dintre angajații și colaboratorii dumnealor, i-am remarcat în ultimii ani pe Vlad Bîrzanu, Olimpiu Blaj, Maria Simona Arsu, Szász Reka, Tavi Costin sau Cătălin Andrei. Și, desigur, pe Ciprian Nicula, nominalizat în acest an la Premiile UNITER. Poate deveni „cel mai bun actor în rol principal“ din țara noastră (pentru ce joacă în „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții“, de la Naționalul din București).
Și tot într-un spectacol al teatrului din Vâlcea mi-a atras atenția Mădălina Ciotea. Pe ea am cunoscut-o. Are treizeci și trei de ani, e olteancă, din Craiova. A făcut volei de performanță. Înainte de teatru, a făcut o facultate de profil economic, la Cluj (are și un master în management hotelier). Când am intervievat-o lucra cu sârg să-și termine teza de doctorat. În teatru.
Și, desigur, ar mai fi și actorii romi care își doresc (și bine fac!) să existe și un teatru al romilor în țara noastră. Dintre ei am cunoscut-o, deși puțin, pe Mihaela Drăgan, care duce și o luptă feministă. Și pe Alina Șerban, care a studiat în Anglia, la Royal Academy of Dramatic Arts. Și pe Ionuț Niculae (zis și Jean sau Jean Constantin), de loc din Rahova, care e, totuși, diferit – nu vrea să fie recunoscut neapărat ca actor rom, ci ca actor pur și simplu.
Katia Pascariu: trup și suflet în teatrul educațional
Pe Katia Pascariu (aproape treizeci și patru de ani) am văzut-o la Centrul Pentru Teatru Educațional Replika. Un spațiu teatral cu totul special din București. Katia Pascariu și-a dedicat cariera unui tip de teatru care spune poveștile celor excluși. Cu o sensibilitate aparte pentru marginali, ea face, de fapt, teatrul de care este cea mai mare nevoie în România zilelor noastre. Nu este o vedetă, și nici nu va fi, fiindcă trăim într-o societate strâmbă, dar, tocmai de aceea, munca ei este importantă dincolo de cuvintele care încap într-un articol de ziar.
Antoaneta Cojocaru: sufletul Laboratorului de noapte
Antoaneta Cojocaru (aproape treizeci și nouă de ani) a jucat enorm, nu la fel de mult ca Marius Manole, dar nici sensibil mai puțin. Și ea a intrat prima la admitere, la UNATC (în 1997). Este o artistă de o mare sensibilitate și, pentru că vrea să facă teatru într-o manieră aparte, Anto e sufletul „Laboratorului de noapte“ de la Bulandra. Spectacolele ieșite din Laborator – o știu toți cei care au văzut măcar unul – nu seamănă altora. Poartă – toate – amprenta Antoanetei Cojocaru.
Valentina Zaharia:Teatru în engleză, la București
Valentina Zaharia (treizeci și unu de ani) este o actriță căreia e foarte greu să îi găsești echivalent. Face lucruri deosebite în teatrul independent (mai ales la Unteatru, unde joacă, în engleză, „The World Within“, după un text al unui dramaturg britanic, John Elsom, contemporan). Tânăra noastră actriță e din București (locuiește în continuare în Berceni), și-a petrecut vacanțele de vară la Dunăre, îi place să înoate și să fie liberă. Nu este angajată. E redutabilă în Shakespeare, atât în română, cât și în engleză. Nu e cine știe ce melomană.
