Marele artist plastic Ştefan Râmniceanu revine pe simezele româneşti după 26 de ani de la ultima sa expoziție la Curtea Veche din București, „Ferecătura“, vernisată în 1988. Atunci se aniversau curajos și în cadru restrâns, dar sub ochii urbei, cu clopote enorme traversând pe trailer oraşul sfârtecat de buldozere, 300 de ani de la urcarea pe tron a lui Constantin Brâncoveanu. Acum se comemorează amplu trei secole de la martiriul monarhului culturii româneşti.
Viziunea lui Ştefan Râmniceanu impune imaginea omului iubitor de carte, a prinţului vizionar, a ctitorului excepţional care a fost Constantin Basarab Brâncoveanu.
Expoziţia va fi inaugurată la Palatul Mogoşoaia, vineri, 10 octombrie, la ora 16.00, de academicianul Răzvan Theodorescu, alături de criticul de artă Magda Cârneci, redactor-şef al revistei „Arta”, iar evenimentul ce va avea loc la ATELIERAMNICEANU va fi apoi prezentat, începând cu ora 19.00, de artistul însuşi. Artistul aduce în faţa publicului o selecție însumând peste 300 de lucrări remarcabile, multe împrumutate din colecții private, corolarul celor 26 de ani de pictură și succes în galeriile europene. Pe lângă pictură, desen şi obiect, Ștefan Râmniceanu revine şi ca sculptor, cu 30 de lucrări în lemn sau metal, multe de ordin monumental, realizate în ultimii ani.
Piesele prezentate în Palatul Mogoşoaia, în spaţiul noului Memorial Văcăreşti şi la ATELIERAMNICEANU, aparţin unor cicluri distincte și coerente în plan formal, intitulate evocator Ferecătura, Manuscris, Cămașa zidurilor, Cărturari, Apostolii de lut, Idoli, Stâlpul, Centauri, Nopțile de aur, Omul universal, Scrisori din insule. Fiecare ciclu propune o nouă problemă plastică ori o invenție de tehnică și material care vizează zone diverse ale expresivității.
Biografie de artist
Ştefan Râmniceanu s-a născut la 15 august 1954, în Ploieşti, ca fiu al avocatului Constantin Dumitru. A studiat la Institutul de arte plastice Nicolae Grigorescu din Bucureşti, pe care l-a absolvit în 1979, debutând în galeriile Atelier 35 şi Orizont, în contextul generaţiei ‘80. Căutările primei perioade de creaţie vizau orizontul grav al picturii lui Andreescu, artistul fiind remarcat de critică cu ocazia personalei de la galeria Simeza, motiv să lucreze o vreme, şi să expună uneori, alături de grupul Prolog, de care se va şi depărta apoi prin noua sa atitudine stilistică. Expoziţia Ferecătura de la Curtea Veche, una dintre primele şi poate cea mai remarcabilă instalaţie conceptuală şi artistică românească, l-a impus autoritar pe Râmniceanu pe scena românească prin viziune, noutate, tragism şi coerenţă plastică în scenografia imaginată, suprem adecvată spaţiului ales, ruinele fostei reşedinţe voievodale.
În 1988, Andrei Pleșu spunea: “ Ștefan Râmniceanu desfășoară energii uriașe, în preajma cărora nu putem rămâne neutri. Discursul său e imperativ, efortul său e de o proporție amețitoare, aproape neplauzibilă. O tenace dimensiune eroică se percepe, mereu, în încercarea sa, încercare a unei naturi războinice care cultivă, simultan, vehemența și ceremonia”.
Iar părintele Nicolae Steinhardt spunea în 1985: „O pânză de Ștefan Râmniceanu este ein Geschehen derWahrheit… este epifanie. Ca și ea, este, de asemenea, bucurie, bucuria de a se apropria de esență și de adevăr, un motiv constant de emoție și euforie”. Stabilit în Franţa după 1990, obţinând în 1992 o bursă a statului francez şi atelier în Cité Internationale des Arts la Paris, Râmniceanu a expus cu succes în galerii importante din Franţa, Belgia, Grecia, abordând, în final, şi lumea orientului – cu care vădea multiple afinităţi de fond – în expoziţiile remarcabile de la Bruxelles sau de la Istanbul.
Referindu-se la acest eveniment, Doina Mândru, directoarea Centrului Cultural Palatele Brâncovenești, a declarat: “În Anul Brâncoveanu, am ales ca, după retrospectivele Horia Bernea, Dup Darie și Marian Zidaru, care marchează poziționări radicale ale artistului și operei în cultura contemporană, să împlinim omagiul Brâncovenilor la Mogoșoaia prin recuperarea unui mare pictor român al cărui destin ne apare legat în mod semnificativ, și nu simplu coincident, de Constantin Brâncoveanu, cel mai «complet artist» dintre domnitorii acestei țări.
Optzecistul Ștefan Râmniceanu celebra curajos în 1988, la Curtea Veche, aniversarea celor 300 de ani de la urcarea pe tron a lui Brâncoveanu printr-o memorabilă instalație expozițională, absolut inedită, implicând profunde semnificații creștine, desfășurată pe zidurile vechiului palat domnesc aflat în ruină, asemeni și Bucureștiului, sfârtecat de demolări aberante. Marele Clopot care deschidea expoziția, și care tronează astăzi într-o piață din Athena, anunța vremuri noi, după cum și compozițiile derivând din icoana bizantină, «Scuturile», «Coifurile» și «Ferecăturile» lui, «reîntemeiau», așa cum inspirat nota Andrei Pleșu, nu doar un spațiu, ci o întreagă spiritualitate, grav amenințată în fibra ei intimă. De aceea și expoziția sa, altfel profund originală din perspectiva limbajului plastic, a fost receptată de publicul larg ca un act de curaj civic, nu doar ca o remarcabilă viziune artistică a stării cetății.
După 26 de ani – iată, tot atâția cât a durat și domnia lui Brâncoveanu –, artistul Ștefan Râmniceanu revine la București în forță cu rodul acestor ultime două decenii și jumătate de creație, opere în mare parte deja răspândite pe trei continente. Sunt peste 300 de lucrări care, prin originalitate și valoarea artistică decurgând din interogarea participării spirituale a materiei la realizarea obiectuală și plastică a operei, se constituie într-o retrospectivă – omagiu cu totul demnă a-l sărbători pe Brâncoveanu.
Evenimentul Ștefan Râmniceanu 2014 se va desfășura în octombrie-decembrie în integralitatea spațiilor de expunere ale Palatului Mogoșoaia, inaugurând totodată și spațiul noului Memorial Văcărești, în care operele lui Râmniceanu vor fi prezentate alături de majestuoasele coloane ale bisericii–capodoperă – dărâmate la ordinul lui Ceaușescu în anii ’85-’86. Recuperarea pentru români a operei lui Râmniceanu are, din punctul nostru de vedere, semnificația unui început de speranță pe calea refacerii, reîntemeierii spirituale a României de azi, țară europeană, liberă, dar încă suferindă”.
