Azi va fi lansat romanul „Iuda“ al scriitorului israelian. Aşa cum o spune şi titlul, romanul pune în discuţie figura trădătorului absolut și conceptul de trădare. Lansarea va avea loc la ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cişmigiu.
Povestea nu are loc însă în timpurile biblice, ci “în ultimele zile de iarnă ale anului 1959 şi în primele zile ale anului 1960. E o poveste încărcată de erori, pasiuni şi dezamăgiri, ce ridică însă şi o problemă religioasă rămasă nerezolvată», după cum spune autorul chiar în deschiderea cărţii sale. “ Iuda” îmbină un subiect pasionant cu reflecții îndrăznețe asupra evenimentelor istorice care au determinat, pe de o parte, relațiile dintre evrei și creștini și, pe de altă parte, cele dintre Israel și lumea arabă. Die Literarische Welt îl numeşte “un roman al înţelepciunii, al melancoliei şi umorului.”
Întreaga lume a tânărului Shmuel Asch se destramă sub ochii lui, de la o zi la alta – este părăsit pe neaşteptate de Yardena, iubita sa, care hotărăşte să se mărite cu fostul ei prieten, Cercul de Renaştere Socialistă în care activa de mai multă vreme se desfiinţează, dispărând odată cu încrederea lui în fundamentele socialismului rus, disertaţia pe care o scrie, „Isus prin ochii evreilor“, a ajuns într-un punct mort, iar părinţii îl anunţă printr-o scrisoare că nu-l mai pot susţine financiar în continuarea studiilor.
Nevoit să ia o decizie în privinţa viitorului său, Shmuel rupe toate legăturile cu prietenii şi familia, renunţă la apartamentul închiriat în cartierul Tel Arza şi îşi abandonează studiile. În momentul în care răspunde unui anunţ de angajare descoperit la cantina universităţii, existenţa lui capătă o nouă dimensiune prin mutarea într-o clădire aproape fantastică, alături de Ghershom şi Atalia, doi oameni enigmatici şi fascinanţi, greu încercaţi de viaţă. Ceea ce nu ştie Shmuel este că traiul între zidurile groase ale casei de la marginea oraşului vechi, alături de doi oameni aparţinând parcă altor vremuri, nu face decât să-l reconecteze la viaţă.
Iată un fragment din acest roman de neratat:
“Apoi tânărul întrebă pe neaşteptate:
— Shaltiel Abarbanel. Tatăl Ataliei. Cuscrul tău. Ce poţi spune despre el?
Wald căzu pe gânduri. Îşi trecu mâna peste obraz, după care îşi privi palma preţ de o clipă, ca şi cum răspunsul la întrebarea tânărului ar fi fost scris acolo. În cele din urmă spuse:
— Şi el era un visător. Deşi nu s-a ocupat de Isus creştinul, şi nici de atitudinea evreilor faţă de El; dar, în felul lui, a crezut şi el, ca Isus, în iubirea universală, iubire a tuturor făpturilor pentru toate făpturile. „Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi la uşă şi vi se va deschide, pentru că oricine va găsi, şi celui care bate la uşă i se va deschide“. Eu, dragul meu, nu cred în iubirea tuturor faţă de toţi. Măsura iubirii e limitată. Cineva poate iubi cinci bărbaţi şi femei, poate zece, uneori poate chiar cincispre zece. Şi asta rar de tot. Dar dacă vine cineva şi-mi spune că el iubeşte toată Lumea a Treia, sau toată America Latină, sau tot genul feminin, asta nu mai e iubire, ci figură de stil. Vorbe goale. Slogan. Nu ne-am născut să iubim mai mult de câţiva oameni. Iubirea e un eveniment intim, ciudat şi plin de contradicţii, căci nu o dată se întâmplă să iubim pe cineva din dragoste pentru noi înşine, din egoism, din cupiditate, din pasiunea trupească, din voinţa de a-l stăpâni pe cel iubit şi de a-l supune, sau invers, dintr-un fel de voluptate de a nesupune obiectului iubirii noastre, şi în general iubirea e foarte asemănătoare urii, şi mult mai apropiată ei decât pot concepe majoritatea oamenilor. Iată, de exemplu, când iubeşti pe cineva, sau urăşti pe cineva, în fiecare moment eşti dornic să ştii unde se găseşte, cu cine se află, îi este bine sau rău, ce face, ce gândeşte, care îi sunt temerile. „Inima e nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea; cine poate să o cunoască?“, aşa a spus profetul Ieremia. Thomas Mann a scris undeva că ura nu e altceva decât iubirea căreia i s-a adăugat semnul matematic minus. Măsura geloziei e dovada că iubirea seamănă cu ura, pentru că în gelozie se contopesc iubirea şi ura. În Cântarea Cântărilor, în acelaşi verset ni se spune că „dragostea este tare ca moartea, şi gelozia este neînduplecată ca Locuinţa morţilor“. Tatăl Ataliei visa că evreii şi arabii pot să se iubească unii pe alţii, cu condiţia să fie clarificată neînţelegerea dintre ei. Dar aici a greşit. Între evrei şi arabi nu e, şi nu a existat niciodată vreo neînţelegere. Dimpotrivă. De câteva decenii, între ei e o înţelegere perfectă: arabii vor ţara asta pentru că e singura lor ţară, nu au alta în afară de ea, iar noi o vrem exact din acelaşi motiv. Ei ştiu că noi nu vom renunţa la ea niciodată, iar noi ştim că ei nu vor renunţa la ea niciodată. Înţelegerea reciprocă e cât se poate de clară, fără nici o îndoială.
Nici o neînţelegere nu e şi nu a fost între noi. Tatăl Ataliei a fost dintre cei care credeau că orice conflict de pe lume nu e altceva decât neînţelegere: o mică îndrumare familială, un pic de terapie de grup, o picătură, două de bunăvoinţă – şi imediat vom deveni cu toţii fraţi de suflet, iar cearta va dispărea de parcă nici n-ar fi fost. Era dintre cei care credeau că tot ce li se cerea celor ce se certau era să binevoiască să se recunoască unul pe celălalt, pentru ca îndată să înceapă să se simpatizeze reciproc. Nu trebuie decât să bem împreună o cafea tare şi dulce şi să purtăm odiscuţie prietenească – şi imediat răsare soarele, iar duşmanii vor cădea înlăcrimaţi unul în braţele celuilalt, ca într-un roman de Dostoievski. Dar eu îţi spun, dragul meu, doi bărbaţi care iubesc aceeaşi femeie, două popoare care pretind acelaşi pământ – chiar dacă vor bea împreună râuri de cafea, râurile acelea nu vor stinge ura lor, şi oricât de multă apă ar curge, tot nu o va spăla.
Şi am să-ţi mai spun ceva, în ciuda celor pe care ţi le-am zis până acum: fericiţi visătorii şi nenorociţi cei care deschid ochii. Deşi visătorii nu ne vor mântui, nici ei şi nici discipolii lor, fără visuri şi fără visători, blestemul care ne apasă ar fi de şapte ori mai greu. Datorită visătorilor, şi noi, cei clarvăzători, poate suntem mai puţin rigizi şi mai puţin disperaţi decât am fi fost fără ei. Iar acum fii bun şi toarnă-mi un pahar de apă şi nu uita, te rog, să hrăneşti peştişorii din acvariu. E interesant ce vede de fapt un peştişor privind în cameră prin peretele de sticlă, rafturile cu cărţi, pătratul de lumină al ferestrei.
Şi Isus al tău era un mare visător, poate cel mai mare visător care a trăit vreodată. Însă discipolii lui nu au fost visători. Ei au fost însetaţi de putere, iar în cele din urmă, asemenea tuturor celor însetaţi de putere din lume, au ajuns să facă vărsare de sânge. Nu-ţi bate capul să-mi răspunzi, ştiu deja ce vrei să spui şi pot să-ţi recit răspunsul de la început până la sfârşit, şi chiar şi de la sfârşit până la început. Hai. Am vorbit destul pentru astăzi, iar acum vreau să citesc în linişte Gogol. O dată la doi, trei ani mă întorc la Gogol. El ştia aproape tot ce se poate şti despre natura umană. Ştia şi se tăvălea de râs. Dar tu să nu-l citeşti. Nu. Tu să-l citeşti pe Tolstoi. Ţi se potriveşte mult mai bine. Dă-mi, te rog, perna de pe canapea. Da. Aşa. Mulţumesc. Pune-mi-o, te rog, la spate. Îţi mulţumesc. Tolstoi e nespus de frumos pentru cititori-visători.”
La eveniment vor participa scriitoarele Ioana Pârvulescu, Tania Radu, şi Madeea Axinciuc, cercetător şi director fondator al Programului de Studii Iudaice din cadrul Universităţii din Bucureşti. Moderatorul întâlnirii va fi Denisa Comănescu, directorul general al editurii Humanitas Fiction.
Tatăl Ataliei a fost dintre cei care credeau că orice conflict de pe lume nu e altceva decât neînţelegere: o mică îndrumare familială, un pic de terapie de grup, o picătură, două de bunăvoinţă – şi imediat vom deveni cu toţii fraţi de suflet, iar cearta va dispărea de parcă nici n-ar fi fost.“ Iuda, de Amos Oz
