În această perioadă care anticipează sărbătorile, românii sunt cuprinși de febra cumpărăturilor și de agitația pregătirilor, uitând să mai stea o clipă în loc și să-și contemple propria viață sau să acorde un minut de atenție aproapelui. Cuvântul de ordine al vieții noastre a ajuns graba. Ne grăbim să ajungem la serviciu, la casele de marcat din hipermarketuri, la școală, acasă, sau pe oriunde ne poartă pașii. Mergem repede, mâncăm repede, ne consumăm iubirile repede. În acest context al trăirii pe repede înainte poate părea cel puțin ciudat demersul scriitorilor Dan C. Mihăilescu și Ciprian Măceșaru de a scrie împreună o carte despre răbdare. Și totuși, au făcut-o.
Volumul „Despre nerăbdarea de a fi răbdător“, apărut de curând la editura Humanitas, este un adevărat pansament pentru suflet și bine ar fi să găsiți vreme pentru a citi acest tratat al răbdării.
„Cu cât creşte viteza, cu atât creşte vidul lăuntric. Din cât eşti mai la zi şi mai departe de tradiţie, dintr-atât se amplifică dezrădăcinarea, dezorientarea, deznădejdea. Din cât te vrei mai socializat şi te consideri incapabil (sau oripilat) de singurătate, dintr-atât eşti mai pustiit, mai singur, copleşit de senzaţia de inutilitate: a ta, a celorlalţi, a lumii. Pe măsură ce te îngreunezi cu tot mai multe accesorii, fleacuri şi capricii, te îndepărtezi de simplitate, autenticitate şi puritate. Devii tot mai artificial, mai înstrăinat de sine, mai dezarticulat. Şi eşti tot mai departe de bucuriile fireşti, de naturaleţe, de împăcarea interioară“, spune Dan C. Mihăilescu.
La rândul lui, Ciprian Măceșaru consideră că: „Nerăbdători, sărim peste etape, le ardem, neglijăm esenţele, facem afirmaţii categorice şi încercăm să realizăm lucruri fără a le cunoaşte natura intimă. Cam aici suntem, într-o
grabă păguboasă, mereu îmbătaţi de virtuţi mai mult afirmate decât dovedite, superficiali şi, în acelaşi timp, mereu nemulţumiţi de condiţia noastră. Zidim în pereţii ce se tot dărâmă o parte a sufletului nostru. Ne aruncăm cu capul înainte, gata să cucerim ceea ce alţii au cucerit după sute de ani de statornicie“.
Românii și răbdarea
Trecând și prin opera sfinților părinți care vorbesc despre virtutea cu încărcare religioasă a răbdării, cei doi scriitori se întorc mereu și la răbdarea laică, pe care ar fi bine să o practicăm în viața de zi cu zi. Iată ce spune despre diferența dintre cele două tipuri de răbdare Ciprian Măceșaru:
„Rabdă“ impune umilinţa totală – să ne amintim de dreptul Iov, cel care nu şi-a pierdut nici o clipă încrederea în Dumnezeu, în ciuda nenorocirilor care s-au abătut asupra sa –, pe când „răbdarea“ este una dintre armele omului liber. O persoană care are răbdare îşi ia viaţa în propriile-i mâini, are întotdeauna grijă să clădească bine, pe termen lung, să nu se lase intimidată de izbucnirile de moment din jurul său. Dar răbdarea laică nu exclude sentimentul religios. Ar fi absurd să fie aşa. Sunt două lucruri care pot coexista în alcătuirea mentală şi psihică a unui individ. Când „rabzi“ te abandonezi credinţei în Împărăţia Cerurilor, dar când ai „răbdare“ cauţi să ridici aici, pe Pământ, propria împărăţie. Aş spune că românii şi-au cam bătut joc de împărăţia lor pământeană, că n-au avut răbdare să o ridice cumsecade, să o dezvolte în profunzime. Suntem cârpaci, punem petic peste petic, pânza corabiei noastre se umflă, însă cedează la prima furtună mai serioasă.“
Printre sfinții părinți citați în dialogul dintre cei doi scriitori se numără și Sfântul Petru Damaschin care spune că: „Nu se află pe lume loc fără supărare. De aceea fără răbdare nu se poate avea odihnă.“
Aviz celor care prețuiesc și odihna.
