Citirea cărţilor poliţiste sau urmărirea serialelor cu criminali sadici, detectivi isteţi şi poveşti
înfricoşătoare reprezintă pentru mulţi o plăcere vinovată, dar absolut irezistibilă. Literatura poliţistă a fost mereu un business extrem de profitabil. Chiar şi în zilele noastre cele mai vândute cărţi sunt cele care au ca punct de pornire găsirea a cel puţin două-trei cadavre aflate în diverse stadii de descompunere.
Pentru a ne lămuri de unde vine atracţia cititorului din toate timpurile către poveştile cu crime violente, pentru a afla care sunt maeştrii literaturii poliţiste şi despre cum pot fi „psihanalizate” societăţile în funcţie de romanele poliţiste ce au ieşit din pana scriitorilor născuţi pe meleagurile lor, am apelat la un autor autohton de crime & fiction, şi anume la prozatorul Bogdan Hrib.
În ultimii ani, cartea poliţistă nordică a explodat pur si simplu. Ţări ca Islanda, Finlanda, Danemarca au vândut zeci de milioane de exemplare din romanele lor poliţiste în toată lumea. Ba chiar în Islanda, s-au cumpărat mai multe cărţi din fiecare autor autohton decât cetăţeni are micuţa patrie. Cum se explică succesul fulminant al acestei literaturi poliţiste?, l-am întrebat şi noi pe specialist.
Reţetă infailibilă: un autor mort care a lăsat moştenire o trilogie
„Nordicii au invadat într-adevăr totul. Ca şi străbunii lor, vikingii”, a fost de părerea noastră şi Bogdan Hrib. „De altfel Islanda este invitat de onoare anul acesta la Târgul de carte de la Frankfurt. Cred că sunt două explicaţii importante şi destul de la îndemână. Prima: moda în crime fiction (ca şi în alte zone, SF, fantasy – vampirii pare că au supravieţuit un pic mai mult) se schimbă cam la 5 sau 6 ani. După explozia de thrillere istorice declanşată de „Codul lui Da Vinci” în 2004, în SUA, prin 2009-2010 editorii şi marile lor departamente de promovare au căutat următoarele tendinţe. Stieg Larsson era cea mai bună soluţie pentru promovare: o trilogie, un autor mort, un univers întunecat şi exotic. Şi a doua: o echipă de autori foarte buni”, a explicat autorul român.
„Bine, bine, dar de unde au apărut scriitorii aceştia? Din neant?”, am insistat noi. „Pentru profesionişti, nordicii nu erau necunoscuţi: Henning Mankell, chiar dacă nu lovise cu vânzări uriaşe, era deja cunoscut în piaţa anglo-americană din anii 90 şi să nu-i uităm pe clasicii Sjowall & Walhoo, duetul care între 1965 şi 1975 au lansat 10 romane minunate în seria Martin Beck. Aşadar nu a fost chiar o generaţie spontanee. Pe o literatură care era deja bine structurată, cu autori cu experienţă, puternici şi serioşi, s-a putut clădi o campanie de marketing speculând un moment propice. Cam asta-i, zic eu. Dar atenţie, cam prin 2014-2015 se va schimba moda din nou. Editorii vor căuta şi mai mult exotism. Iar eu sunt convins că vor găsi Europa de Est. Rusia şi Polonia, sunt deja pregătite, autorii lor au intrat deja în prima linie. Boris Akunin e deja în topuri, iar Marek Krajewski are deja trei romane în engleză. Noi suntem un pic mai timizi, dar ne vom replia repede. Cel puţin aşa sper şi îmi doresc. Dacă nu, vom pierde acest tren. Şi s-ar putea să fie ultimul”.
Dacă vă întrebaţi totuşi, aşa cum ne-am întrebat şi noi ce este atât de special la literatura poliţistă nordică, aflaţi de la autorul nostru că imbatabile sunt prospeţimea stilului, întunecimea fundalului, profunzimea personajelor şi coerenţa călătoriei prin… meandrele poveştilor. Locurile misterioase, oamenii, vântul, insulele pierdute pe mări, oraşele despre care nu s-a prea ştiut nimic. Suedia a ajuns o atracţie turistică după ce Mankell sau Larsson au fost traduşi în lumea întreagă. Turismul românesc s-ar dezvolta enorm dacă romanele noastre al fi traduse şi vândute pe mapamond.„Aşadar, stimate autorităţi, vă rugăm să investiţi în autorii de mystery & thriller dacă vreţi să aveţi turişti”, face Hrib lobby pe lângă puternicii zilei.
„Au literaturile poliţiste din fiecare ţară anumie caracteristici? Cum sunt de pildă autorii francezi faţă de cei englezi şi cum suntem noi faţă de alţii?, am încercat noi să punem bazele unei „geografii” a romanului poliţist. „Da, evident că au caracteristici specifice. Francezii mi se par mai superficiali în descrierea poveştii, dar au un stil mult mai plăcut, mai latin. Englezii sunt atenţi la detaliile de scenografie, în timp ce francezii se concentrează pe stări şi sentimente. Americanii sunt axaţi pe action şi pe detalii tehnice sau tehnologice. Italienii sunt gastronomii perfecţi şi amatorii de artă. Nordicii sunt mai rezervaţi în comunicare şi au multe probleme familiale. La fel şi nemţii, mai ales cu mamele. Dar e greu de analizat şi chiar periculos, riscant şi lipsit de corectitudine să cataloghezi autorii după ţara din care provin. Cred că în acest gen autorii mari sunt extrem de speciali. De pildă romanele lui Chandler nu sunt doar poliţiste sunt o frescă (scuze pentru acest cuvânt pompos, dar chiar aşa e) a societăţii americane, californiene de fapt, din anii ’40-’50. Alţii nu au mai reuşit să scrie ca el. De ce? Nu ştiu. Edgar Wallace este britanic până în vârful unghiilor, dar este ancorat în primii ani ai secolului XX. Le Carre este autorul Războiului Rece. Omul potrivit la locul potrivit şi în timpul potrivit.Şi exemplele pot continua”.
„Şi atunci, se poate face o psihanaliză a unui popor văzând modul cum îşi «omoară» personajele? Deşi, ciudat este că nordicii, foarte sadici în romane, au criminalitate aproape zero”, am întrebat. Specialistul nostru a parat răspunsul argumentând că autorii şi poveştile lor nu reprezintă doar emanaţia unui popor. „Vorbeşti despre nordici şi revin cu un contraexemplu: Leif Davidsen. Romanele lui nu prezintă decât tangenţial lumea ţării sale de baştină, Danemarca. În schimb aflăm la el informaţii despre Războiul Civil din Spania şi URSS-ul lui Stalin, despre Ţara Bascilor şi Rusia de azi. Autorii sunt insule pe lângă ţările lor, un fel de insule care pot naviga şi spre alte zări atunci când simt că au nevoie. Cred că nordicii sunt sadici pentru că au o imaginaţie bogată; în ţările lor domneşte întunericul şi astfel sunt îndemnaţi la reflecţie. Şi dacă mă gândesc bine, nici nu sunt chiar atât de sadici. Jo Nesbo, cel mai mare autor norvegian, în opinia mea, a imaginat tot felul de întâmplări pline de violenţă. Apoi a urmat drama de pe insula Utoya. Putem să găsim vreo corelare, o explicaţie cauză-efect? Nu ştiu, nu cred, nu vreau să cred asta. Nordicii au o viaţă socială foarte diferită de a noastră şi din acest motiv par foarte exotic”.
Crima, un business literar de milioane
Se ştie că Agatha Christie este cel mai bine vândut autor, în timp ce cea mai vândută carte din toate timpurile este „Biblia” care, în prima ei parte, în Vechiul Testament, prezintă o grămadă de atrocităţi. Această ordine a bestsellerurilor lumii – 1.Biblia, 2.Agatha Christie, spune multe despre profilul psihologic al cititorului din toate timpurile? „Acum câţiva ani un clasament al celor mai vândute volume editate în limba engleză era cam aşa: 60 milioane exemplare „Codul lui Da Vinci”, 55 milioane „Biblia” şi vreo 35 milioane „Pe aripile vântului”. Poate că nu era corect clasamentul citit de mine, dar părea oricum îngrijorător. E adevărat că Agatha Christie este cel mai vândut autor, dar cu aproape 100 de volume diferite şi oricum este cel mai tradus autor al tuturor timpurilor. Dacă nu mă înşel este urmată de Jules Verne. Crime fiction este un gen iubit şi citit de toată lumea. La noi, cititorii se cam codesc să declare cinstit că adoră mystery & thriller, nu e chiar literatură de mari intelectuali sau aşa pare pentru unii. Dacă spun că „Numele trandafirului” este un minunat roman poliţist, s-ar putea să supăr pe cineva”, a mai comentat Hrib.
Fiecare cititor amator are propria listă de autori de cărţi poliţiste. O listă de profesionist cu autorii-fetiş din categoria ever green-uri sună cam aşa: „Simplu. Raymond Chandler, George Arion, John LeCarre, danezul Leif Davidsen (încă netradus la noi, sperăm în toamna asta), apoi Lucarelli, Baldacci, Eric Frattini sau Luis Rocha, dar ei sunt încă… verzi. Sigur mai sunt şi alţii de care nu-mi aduc acum aminte chiar acum. Pe lângă domeniul în chestiune mai am câţiva autori pe care îi iubesc mult de tot: Dumas, Jules Verne şi John Steinbeck”.
Şi cum orice literatură trebuie să aibă şi noile ei mlădiţe, există şi nou-veniţi în branşă, printre care: „Dintre ai lor pariez pe Gillian Flynn. Dintre ai noştri pe Oana Stoica Mujea. După cum vezi, două doamne. Sunt foarte multe nume noi, dar nu aş vrea să risc judecăţi chiar în acest moment. Prefer să mai discutăm încă o dată peste un an, atunci cu siguranţă totul va părea mai clar. Ufff, şi sper să nu supăr pe cineva…”
Clubul policier-ului românesc
Deşi unii sunt de părere că romanul poliţist românesc e sublim, dar lipseşte cu desăvârşire, interlocutorul nostru vrea să „repereze” onoarea confraţilor afirmând că „în pofida recesiunii, cred că piaţa de crime fiction (cu scuze, dar expresia carte poliţistă este restrictivă şi are uneori nuanţe peiorative) supravieţuieşte şi, cu paşi mici, chiar începe să se dezvolte. Cel puţin în privinţa autorilor români. Ani şi ani au existat pe piaţă doar traduceri, mai ales din zona anglo-saxonă. Edituri ca Rao sau Nemira au publicat zeci sau poate sute de thrillere americane sau britanice, volume de mare succes în toată lumea. Cam din 2009 editorii încep să fie atenţi şi la ai noştri. Încă destul de timid. Doar Crime Scene are un program consistent, în rest o încercare la Trei, una la Rao, parcă la Curtea Veche şi Polirom. Cred că, paradoxal, criza i-a ajutat pe autorii români de crime… În rest la fel ca restul pieţei de carte, puţin cam tristă… Mulţi cititori şi cam puţini bani pentru cărţi. N-aş vrea să comentez faptul că terasele sunt pline. Vocile pe la colţuri zic că cei care au bani nu îi dau pe cărţi. Autori nu sunt foarte mulţi, aşadar cred că îi pot enumera aproape pe toţi. Ordinea e aleatorie. George Arion, Lucia Verona, Bogdan Teodorescu, Stelian Ţurlea, VT Morogan, Adrian Onciu, Oana Stoica Mujea, Monica Ramirez, Eugen Ovidiu Chirovici, Alex Mihalcea, Emil Simionescu… Şi câţiva tineri de tot, dar îi las să se mai coacă puţin. Cu voia dumneavoastră m-aş trece şi pe mine ultimul pe listă. Majoritatea sunt membri ai Romanian Crime Writers Club, înfiinţat anul trecut”.
Fiind acceptat drept „cu voia dvs, ultimul pe listă”, Bogdan Hrib a vorbit şi despre „cu voia dvs. ultima sa creaţie: „Romanul «Ucideţi generalul» s-a lansat în primăvară şi sper ca în noiembrie să apară şi ediţia engleză în Profusion Crime Series la Londra, alături de volumele colegilor mei de… suferinţă creatoare, George Arion şi Oana Stoica Mujea. Ucideţi generalul este al patrulea volum care îl are ca personaj principal pe Stelian Munteanu. Mă gândeam să fac o pauză şi să încerc ceva nou, mai puţin thriller. Dar recunosc că aştept şi părerea editorului britanic. S-ar putea, şi sper din tot sufletul acest lucru pentru că ar însemna că cititorii britanici încep să ne cumpere, să-mi ceară să merg mai departe cu seria. Aşadar mai aştept puţin şi între timp lucrez pe două fronturi. Dar proiectul care se finalizează chiar în aceste zile este o antologie de povestiri crime, traduse în limba engleză. 12 autori români cu o prefaţă de George Arion. Îmi doresc să o prezentăm la Târgul de la Frankfurt”. 
