În cadrul evenimentelor legate de împlinirea a 65 de ani de la deschiderea Operetei bucureştene, tenorul Alfredo Pascu, voce emblematică a scenei lirice româneşti, a susţinut un recital urmat de lansarea cărţii “În dialog cu Alfredo Pascu”, scrisă de Gabriela Lupu.
Din această carte se poate afla traseul marelui tenor, care, în adolescenţă, a dat Medicina pe Conservator, hotărându-se în ultima clipă să îşi schimbe destinul ce părea deja planificat.
“Povestea cu cântatul mi-a venit destul de târziu”, povesteşte Alfredo Pascu în cartea sa de mărturisiri. “Mergeam cu bunicul meu de foarte mic la Opera din Timişoara, oraşul meu natal, şi mai cântam eu aşa, de nebun, prin casă, dar nu am fost niciodată vedeta serbărilor şcolare. În liceu eu mă pregăteam să dau la Medicină. Îmi doream foarte mult să devin medic, motiv pentru care urmasem şi cursurile Liceului Sanitar, unde pe vremea aceea, vorbim de anii ’80, se intra foarte greu pentru că ieşeai de pe băncile şcolii cu o meserie. Părinţii mei mă dăduseră la pregătire. Am băgat la greu fizică, chimie şi biologie, după care, în clasa a-XI-a spre a XII-a, m-am răzgândit. Norocul meu, fost că părinţii m-au susţinut chiar şi în nebunia asta. Am început să mă pregătesc mai întâi la Timişoara cu nişte dive locale, ai mei m-au scutit de un an de armată, timp în care m-au trimis la pregătire la Bucureşti. Între timp, a venit Revoluţia, iar eu am intrat la Conservator din prima încercare.”
Pe când se medita pentru Conservator, l-a avut profesor chiar pe Ludovic Spiess. “M-am pregătit un an de zile cu domnul Ludovic Spiess la «cântat» şi cu o foarte bună profesoară de teorie şi solfegii de la Liceul Militar, doamna Cioabă, care era aşa, mai zbir, dar zbir cu drag, ceea ce mi-a prins foarte bine pentru că a pus şaua pe mine şi am reuşit să învăţ teorie şi solfegii într-un timp-record. Iar în 1991 am intrat la Conservator. În 1996 am dat licenţa cu un spectacol la Operetă, «Contesa Maritza», care a însemnat şi examenul meu de angajare. De atunci şi până acum cânt pe scena Operetei. Am cântat însă şi multă operă şi vocal-simfonic. Dar chiar dacă sună aşa, mai «uşurel», în operetă există şi roluri chiar mai grele decât cele de operă. Sunt mulţi tenori care preferă să cânte orice operă decât «Voievodul ţiganilor», de pildă.“
Orice s-ar spune, tenorul Operetei are un nume predestinat pentru scenă. “Toată lumea îmi spune: «A văzut maică-ta Traviata şi ţi-a pus numele Alfredo». Şi la faza asta pe mine mă apucă dracii, căci nu e adevărat. Eu sunt al treilea din şirul Alfrezilor din familia mea. Pe străbunicul l-a chemat Alfredo, pe tata l-a chemat Alfredo şi pe mine, iată, mă cheamă tot Alfredo.Străbunicul era italian. A venit în România înainte de primul război mondial. Era inginer constructor, avea propria antrepriză. A construit căi ferate, poduri, vile pe Valea Prahovei, fabrici, a început şi teatrul din Severin, dar, din păcate, nu l-a terminat tot el… A lucrat mult cu arhitectul Cerchez cu care a construit, de pildă, Palatul Cantacuzino şi altele. Străbunicul era un mare aventurier. Din România a plecat la un moment dat în China. A lucrat ce-a lucrat pe-acolo şi apoi s-a întors aici, unde-şi lăsase familia”.
Referindu-se la calităţile absolut necesare unui cântăreţ de operă, el crede că “trebuie să ai voce sau «material» de la Doamne-Doamne, dar dacă ai ureche muzicală chiar şi dintr-un „material“ mai puţin ofertant poţi face o voce care să sune bine. Trebuie să ai, înainte de toate, o intuiţie a cântului pentru că spre deosebire de instrumentele muzicale, unde totul e la vedere, la noi totul e ascuns. Nu poate intra nimeni în gâtul nostru să ne acordeze corzile vocale. De aia spun că cei care învaţă trebuie să-şi dezvolte o intuiţie a cântului. De obicei, din păcate, profesorii de canto îi fac pe toţi studenţii ca la ştanţă, să cânte după chipul şi asemănarea lor”.
Fără falsă modestie, el recunoaşte sincer: “Diva absolută a operei este tenorul, iar tenorul meu preferat se numeşte Alfredo Pascu”.
