Una dintre cele mai speciale apariţii editoriale ale anului 2014 a fost, fără îndoială, volumul „Despre nerăbdarea de a fi răbdător”, o superbă pledoarie pentru „lucrul bine făcut”, ca să parfrazăm o sintagmă devenită celebră în ultimele luni, pentru atenţie, pentru „rost”, şi, în esenţă, pentru dragoste.
Autorii acestei cărţi luminoase sunt doi intelectuali pe care deşi îi despart câţiva ani buni, sunt, iată, uniţi în spirit. Este vorba de Dan C. Mihăilescu şi de Ciprian Măceşaru. Cei doi au creat acest volum comunicând „în dulcele stil clasic”, prin epistole. Rezultatul dialogului lor poate fi cercetat de cititori în cartea „Despre nerăbdarea de a fi răbdător”apărută la editura Humanitas. Despre această formidabilă virtute a răbdării, care în zilele noastre este atât de rar practicată, am vorbit şi noi cu cei doi autori.
Publicul-ţintă al cărţii dumneavostră îl reprezintă adolescenţii, după cum mărturisiţi de mai multe ori chiar în lucrare. De ce tocmai ei? Vi se pare că românii ajunşi la vârsta adultă sunt şi destul de „maturi” cât să practice răbdarea?
Dan C. Mihăilescu: Vârsta impune, fatalmente, un plus de răbdare, de încetinire, cuminţire şi dulce (sau amară) resemnare. În plus, e tare greu să mai schimbi modul de-a fi al unui om trecut de 50 de ani. Astfel încât e preferabil să cobori cât mai jos pe scara anilor şi să te opinteşti la carul adolescenţei, încercând să-i opreşti alunecările, căderile, destrămarea existenţială, graba devoratoare, pustiirea de sine.
Ciprian Măceșaru: În primul rând e important să fie conștientizat rolul răbdării. Că adolescenții și tinerii sunt cei care ar putea avea cele mai multe beneficii de pe urma cărții noastre, este un lucru evident. Cred în puterea de a se schimba a omului, dar după o anumită vârstă e tot mai greu să înveți ce e răbdarea, acea răbdare străbătută de optimism, care își propune să ajungă, cine știe când, la un anumit rezultat. Timpul începe să preseze. Apoi, oamenii se schimbă mult mai des în rău, îmi pare rău că trebuie să spun asta.
A fi răbdător în zilele noastre, a nu da buzna în viaţă aşa cum o fac mulţi pe stradă sau în tramvaie nu poate părea multora mai curând un handicap, aşa cum bunul simţ în sine a început să pară?
Dan C. Mihăilescu: Trebuie să cădem de acord că viteza urâţeşte, deformează, alterează şi sleieşte fiinţa. Şi asta, în toate cele: de la cafeaua de dimineaţă până la educaţie (estetică sau sportivă, religioasă ori sexuală, civică, financiară, culinară, turistică ş.a.m.d.), la ascensiunea profesională, viaţa sentimentală, parentală etc. Indiferent de domeniu, încetinirea umple, linişteşte, vindecă, dăruieşte substanţă, miez, suculenţă, echilibru, înţelepciune.
Ciprian Măceșaru: Așa este, a fi răbdător le pare multora a fi un handicap, dar faptul că lor le pare așa nu înseamnă că așa și este. Sunt sătul de vulgaritatea celor care spun, de exemplu: „cine mai citește azi, bă?! Nu mai are nimeni timp”. Sunt sigur că ați auzit și dumneavoastră această părere. Sesizați, vă rog, acest „nimeni” agresiv care dorește să impună, spre absolvirea de păcat a celui care a emis părerea, ideea că lectura este ceva rău, o deformație comportamentală, ce mai, un obicei caraghios, al unor inși învechiți, care trăiesc cu capul în nori.
Ce este până la urmă răbdarea?
Dan C. Mihăilescu: Măsură. Bună cumpănire, stabilitate, clarviziune şi eficienţă. Cum spune Patericul, „tot ce e prea mult vine de la draci”. Prea mult şi prea iute, aş adăuga eu.
Ciprian Măceșaru: Hm! De-a lungul întregii cărți m-am ferit să dau o definiție a răbdării, una atotcuprinzătoare. Nu cred că răbdarea, precum multe alte lucruri, poate fi prinsă în chingile câtorva vorbe. Să spun totuși că răbdarea zidește având grijă ca fiecare cărămidă să fie considerată la fel de importantă ca întreaga construcție.
Ce v-a determinat ca din nişte oameni nerăbdători şi care, după cum spuneaţi, cândva muşcau hulpav din viaţă să apreciaţi binefacerile răbdării?
Dan C. Mihăilescu: La mine a fost mai simplu (vorba vine) decât la Ciprian. Un dublu infarct, câteva operaţii, un accident cerebral şi trei bypass-uri
s-au adăugat „benefic” maniacului de hard rock şi mese copioase, amintindu-i că, totuşi, la 20 de ani citea pasionat Învăţăturile lui Neagoe Basarab.
Ciprian Măceșaru: Pentru că m-am săturat să fac de toate și nimic, pentru că m-am săturat de risipire, pentru că viața trebuie să-nsemne și împăcare cu sine, iar nerăbdarea duce întotdeauna la furie, la depresie, la abandon.
Apar de multe ori în carte referiri la scrierile Sfinţilor Părinţi care vorbesc despre răbdarea îmbinată cu ascultarea şi cu „tăierea voii”. Se mai pot aplica învăţăturile sfinţilor părinţi din primele secole creştine, ale asceţilor din pustie, societăţii româneşti de azi nu numai secularizate, ci de-a dreptul blesfemiatoare pe alocuri?
Dan C. Mihăilescu: Din experienţa mea de „dascăl” ocazional prin licee şi conferenţiar pe ici, pe colo, a rezultat – surprinzător – că da, e foarte posibil ca sufletul postmodern să palpite empatic auzind străvechile adevăruri, de la „gnothi se avton”-ul din Delphi, la Nicodim Aghioritul cu „păzirea simţurilor” şi pariul lui Pascal.
Ciprian Măceșaru: După cum ați observat, în carte am și mici „războaie” cu perspectiva religioasă asupra răbdării (să-mi fie iertată îndrăzneala). Nu puteam discuta despre răbdare fără a aminti și răbdarea așa cum este ea văzută în religie, dar cred că despre răbdare, dincolo de sensurile ei mistice, se pot spune lucruri mai pământești, universal valabile. Desigur că învățăturile patristice pot interesa și azi, dar ai nevoie de oameni ca Dan C. Mihăilescu pentru a le stârni tinerilor curiozitatea. Am văzut de nenumărate ori cum reușește să-i fascineze.
Chiar dacă se spune în înţelepciunea populară „să nu faci ce face popa, ci să faci ce zice popa”, totuşi nu se poate să nu ne întrebăm cât mai poate fi considerată azi Biserica un exemplu de răbdare şi de cumpătare?
Dan C. Mihăilescu: Poate că, dacă avem în vedere biserica de la colţul străzii, atunci e mai bine să ne îndreptăm către o mănăstire. Mie, însă,
mi-e de ajuns să mă gândesc la minuni umane precum Rafail Noica, trăitoare în incredibila noastră vecinătate, ori la fabuloase isprăvi editoriale întru duhovnicie, precum cele păstorite de Ioan I.Ică Jr. la „Deisis”, ca să mă liniştesc numaidecât şi să-mi spun că, oricât de copleşitoare ni s-ar părea mocirla, zborul păsărilor încă este, slavă Domnului, cu putinţă.
Ciprian Măceșaru: Sperând că mă veți ierta, aici am să fiu foarte scurt. Am cunoscut și preoți minunați.
Unele dintre pasajele cele mai frumoase din carte se referă la răbdarea în cuplu ca temelie a unei iubiri autentice. Ce presupune ceea ce dumneavoastră numiţi „răbdarea maritală”?
Dan C. Mihăilescu: În esenţă, convingerea că plăcerea ta se întemeiază deopotrivă pe plăcerea celuilalt. Că numai dăruind vei dobândi. Atunci când spui că partenerul este jumătatea ta, apoi chiar să fie jumătate, nu tu trei sferturi şi celălalt un sfert. În fine, odată căsătorit, să ai talentul şi capacitatea de-a te re-îndrăgosti periodic de fiinţa iubită. Încercaţi să nu gândiţi afirmaţia asta ca pe un paradox. Între prima noapte de dragoste şi ultima zi ca pensionar se-ntinde ditamai viaţa, ceea ce presupune un aliaj (deopotrivă inocent şi savant) de eros, agapé şi philia.
Ciprian Măceșaru: Să ai răbdarea de a-l cunoaște și înțelege pe celălalt, ceea ce presupune obligatoriu să ai și răbdarea de a fi, la rândul tău, cunoscut și înțeles. Pare un truism ceea ce spun, dar în fond e lucrul cel mai greu de realizat.
Care sunt beneficiile lui „slow” (lent) cu slow food, slow sex, slow cities şi aşa mai departe faţă de atât de pragmaticul „fast”?
Dan C. Mihăilescu: Păi ce poate fi mai dulce decât o plăcere prelungită? Şi cine asigură durata, de nu încetinirea? Una e sorbirea, degustarea, şi cu totul altceva înghiţitul pe nemestecate. Prea des uităm să ne bucurăm intens de deliciile şi reveriile preludiilor şi postludiilor, în numele consumării frenetice a energiei ludic-gimnaste.
Ciprian Măceșaru: „Slow” înseamnă mai mult timp pentru meditație, mai multă grijă pentru cel de lângă noi, mai multă atenție pentru detalii, mai profund, mai calm, mai sănătos… Am găsit zilele trecute o frază superbă într-o povestire de John Cheever: „Călătorim atât de repede în zilele noastre, încât abia ne mai aducem aminte de câte un nume de localitate. Speculația metafizică trebuie să ne ajungă din urmă cu mărfarul, dacă ne mai poate ajunge“. Desigur, e minunat și să faci rapid o treabă, atunci când ea trebuie să fie rapidă, dar pentru a ajunge să faci bine acest lucru e nevoie ca mai întâi să înveți să îl faci, iar fără răbdare nu se poate învăța nimic. Românii se grăbesc de multe ori, sperând că astfel vor ajunge mai repede la rezultatele dorite, dar se întâmplă exact lucrul opus. Uitați-vă la situația societății românești. La 25 de ani de la revoluția din 1989 avem tot o societate bolnavă, plină de oameni corupți, găunoși, o țară plină de construcții făcute de mântuială etc. De ce? Pentru că s-a crezut că e suficient să vrem. Suntem într-o veșnică tranziție. Noroc că anumite lucruri ne-au fost impuse de Uniunea Europeană, altfel am fi fost și mai rău.
Dacă ar fi să întocmiţi un ghid al răbdării, cu sfaturi practice, în ce ar consta acesta?
Dan C. Mihăilescu: 1) Trăiţi mai încet, ca să gândiţi mai iute. 2) Măsuraţi de două ori, ca să tăiaţi o dată. 3) Păşiţi cât mai mult desculţ. 4) Mestecaţi numai într-o parte a gurii şi evitaţi, pe cât posibil, destuparea celei de-a doua sticle. 5) Evitaţi surplusul de accesorii (vestimentare, cosmetice, imobiliare, gastrice, domestice etc.). Simplitatea e culmea rafinamentului. 6) Dacă o lectură făcută la timpul cuvenit poate suplini învăţăturile unui an întreg de experienţe dureroase, la fel de adevărat este că o oră în natură face cât o zi de bibliotecă. 7) Plecaţi la vreme de acasă. (N-am să înţeleg niciodată de ce mai toată lumea fuge : pe stradă, către serviciu, după autobuz, la gară, metrou, aeroport etc.). 8) Luaţi aminte la proverbe precum „cu răbdarea, treci marea”, „cu încetul se face oţetul”, „cine rabdă azi câştigă mâine”, „mai bine mai târziu, decât niciodată”- şi altele asemenea. 9) Ce face vinul ca să fie cât mai bun ? Aşteaptă cuminte să se învechească…
Ciprian Măceșaru: Ghidul lui Dan C. Mihăilescu este excelent. Aș adăuga doar un punct, ca să fie un număr rotund: ascultă răbdător ca să-nțelegi ceea ce-asculți și pentru a fi la rândul tău ascultat. Restul e de găsit în „Despre nerăbdarea de a fi răbdător”.
Studiind atât de serios răbdarea, v-aţi lămurit de ce oare se tem oamenii atât de tare să nu piardă startul, să nu rămână de căruţă, unde se grăbesc şi din ce pricină?
Dan C. Mihăilescu: Exact asta: frica de-a rămâne „de căruţă”, cum spune limba noastră veche. Adică părăsit pe drum. În fapt, după cum pripeala e semn de neştiinţă sau vinovăţie, fugăreala e semn de nesiguranţă endemică, instabilitate bezmetică şi precaritate. E un simptom al vidului interior, fie că vorbim de viaţa personală, familială sau profesională, de politică, viaţă spirituală, administraţie ş.a.m.d. Or, mulţi dintre noi trăiesc în cultul improvizaţiei, nemerniciei şi nimicniciei, tăind frunză la câini, cârcotind mereu şi furându-şi căciula, în sinucigaş dispreţ faţă de tot ce ţine de temeinicie şi rânduială. Adică de disciplină, autoritate, ierarhie, economie şi eficienţă întru austeritate. Toate acestea cer o bună cumpănire, acea lentoare profund constructivă, nicidecum dolce farniente-le lenevos, iresponsabil şi păgubos, ce se tot înalţă ca igrasia pe „neantul valah” care-l înnebunea pe Cioran.
Ciprian Măceșaru: Unii se grăbesc pentru că au nevoie de glorie, alții pentru că se tem de moarte, alții pentru că se plictisesc dacă nu au parte de suficientă adrenalină, alții pentru că nu știu cum să facă altfel lucrurile… Unii pentru că sunt nebuni, alții pentru că sunt încrezuți, alții pentru că vor ca intențiile lor bune să dea roade cât mai curând… Unii pentru că sunt morți din punct de vedere sufletesc și n-au nevoie să se arate ca oameni și să-i cunoască pe ceilalți ca oameni, alții pentru că nerăbdarea le aduce mereu schimbare, iar schimbarea e drogul care-i ajută să înainteze etc.
