De astăzi puteţi găsi în librării „Amantul japonez“, un nou roman de Isabel Allende, apărut la Editura Humanitas Fiction. Isabel Allende e o scriitoare care se bucură de un imens succes în întreaga lume, având 21 de cărți publicate şi traduse în peste 35 de limbi, cu mai mult de 65 de milioane de exemplare vândute, cu 12 doctorate onorifice la activ, 50 de premii în peste 15 țări şi cu două ecranizări după cărţile ei.
Romanul „Amantul japonez“ spune o dublă poveste de dragoste. În 1939, când Polonia e ameninţată de nazism, Alma Belasco e trimisă de părinţi să trăiască la San Francisco, alături de mătuşa şi de unchiul ei, care locuiesc într-un conac opulent. Iniţial timorată de noua ei familie şi incapabilă să se integreze, Alma va avea în cele din urmă o legătură profundă, pentru toată viaţa, cu fiul grădinarului familiei, Ichimei. După atacul japonezilor de la Pearl Harbor, cei doi sunt despărţiţi cu cruzime, iar Ichimei ajunge într-un lagăr, împreună cu familia sa. Multe decenii mai târziu, Alma e una dintre bătrânele excentrice care populează azilul de lux Lark House din San Francisco. Cu răbdare şi infinită tandreţe, Irina Bazili, o tânără îngrijitoare din Republica Moldova, ajunge să descopere treptat povestea de dragoste dintre Alma şi Ichimei.
Iată un fragment din acest roman: „În lunile fericite din 1955, când Alma şi Ichimei s-au iubit în motelul mizerabil din Marínez, ea i-a mărturisit că era sterilă. Era mai curând o dorinţă sau o iluzie decât o minciună. O făcuse pentru a păstra spontaneitatea între cearşafuri, căci avea încredere în diafragma pe care o purta ca să evite surprizele şi pentru că ciclul ei fusese mereu atât de neregulat, încât ginecologul la care o dusese mătuşa Lillian de vreo două ori îi diagnosticase chisturi ovariene care aveau să-i afecteze fertilitatea. Fireşte, Alma amânase operaţia, maternitatea era ultima ei preocupare. Era convinsă că, prin minune, nu va rămâne însărcinată în această etapă a tinereţii. Astfel de accidente li se întâmplă femeilor din altă clasă socială, lipsite de educaţie şi de resurse. Şi nu şi-a dat seama de starea ei decât în săptămâna a zecea, pentru că nu ţinea socoteala menstruaţiilor, după care a mai sperat preţ de încă două. Şi-a zis că era o eroare de calcul; apoi şi-a zis că exerciţiile fizice violente ar fi rezolvat problema, drept care mergea peste tot pe bicicletă, pedalând furios. Îşi cerceta întruna lenjeria intimă, angoasa sporea zi după zi, dar continua să se întâlnească cu Ichimei şi să facă dragoste cu aceeaşi frenezie cu care pedala urcând şi coborând dealurile. În cele din urmă, când sânii umflaţi, greţurile matinale şi stările de panică n-au mai putut fi ignorate, nu s-a dus la Ichimei, ci la Nathaniel, aşa cum făcea în vremea copilăriei. Ca să nu afle părinţii lui, l-a căutat la Biroul Juridic Belasco şi Belasco, de pe aceeaşi stradă Montgomery, unde funcţionase încă de pe timpurile patriarhului care îl inaugurase în 1920, existau şi acum aceleaşi mobile solemne şi aceleaşi rafturi cu texte juridice legate în piele verde închis, un mausoleu al legii, unde covoarele groase înăbuşeau paşii şi unde se vorbea în şoapte confidenţiale.
Nathaniel şedea la birou, în cămaşă, cu cravata slăbită şi părul vâlvoi, îngropat în teancuri de documente şi tomuri deschise, dar de cum a văzut-o s-a ridicat şi a luat-o în braţe. Alma şi-a lipit obrazul de gâtul lui, uşurată că-şi putea povesti drama omului care n-o lăsase niciodată la greu. «Sunt gravidă», l-a anunţat dintr-o suflare. Nathaniel a
tras-o pe canapea şi s-a aşezat lângă ea. Atunci Alma i-a vorbit despre dragostea ei, despre motel şi a subliniat că sarcina nu era din vina lui Ichimei, ci dintr-a ei, iar dacă Ichimei ar prinde de veste, precis ar insista să se căsătorească şi să-şi asume responsabilitatea copilului; însă ea cugetase mult şi uite că n-avea curaj să renunţe la tot ce avea ca să ajungă nevasta lui Ichimei; îl adora, dar ştia că dezavantajele sărăciei ar fi pus curând capăt amorului. Pusă în faţa dilemei de a alege între o viaţă plină de greutăţi economice în sânul comunităţii japoneze – cu care nu avea nimic în comun – şi a rămâne sub protecţia mediului propriu, prevala teama de necunoscut; îi era ruşine de această slăbiciune, Ichimei merita o dragoste necondiţionată, era un om minunat, un înţelept, un sfânt, un suflet neîntinat, un amant atent şi tandru care o făcea fericită, i-a mai spus într-un potop de fraze învălmăşite, suflându-şi nasul ca să nu plângă şi încercând să-şi păstreze cumpătul. I-a mai spus că Ichimei trăia într-un plan spiritual, că avea să rămână veşnic un simplu grădinar, în loc să-şi dezvolte uriaşul talent artistic sau să-şi transforme sera de flori într-o afacere profitabilă; nu, el nu aspira la nimic mai mult, se mulţumea să câştige cât să trăiască, nu-i păsa defel de prosperitate sau succes, el era cu meditaţia şi cu seninătatea, numai că astea nu se mănâncă şi n-o tenta deloc să formeze o familie într-o căsuţă din scânduri acoperită cu tablă ruginită şi să vieţuiască printre agricultori cu o sapă în mână. (…)
– Să recapitulăm… Eşti gravidă şi nu vrei să-i spui lui Ichimei…
– Nu pot naşte un copil nefiind căsătorită, Nat. Trebuie să mă ajuţi. Eşti singurul la care pot apela.
– Vrei să faci un avort? E ilegal şi periculos, Alma. Pe mine să nu contezi.
– Stai, ascultă-mă: m-am interesat, e ceva sigur, lipsit de riscuri, costă doar o sută de dolari, dar trebuie să vii cu mine pentru că e la Tijuana.
– Tijuana? Dar avortul e ilegal chiar şi în Mexic! E o nebunie!
– Aici e şi mai periculos, Nat. Acolo există doctori care fac asta sub nasul poliţiei, nimeni nu se bagă.
Şi i-a arătat o hârtie cu un număr de telefon: sunase deja la Tijuana ca să vorbească cu un anume Ramón. Îi răspunsese un bărbat care vorbea stricat engleza şi o întrebase cine îi dăduse numărul şi dacă era la curent cu condiţiile. Ea îi dăduse numele persoanei de contact, îl asigurase că avea să vină cu banii şi stabiliseră ca peste două zile să o ia cu maşina la trei după-amiaza, dintr-un loc anume.
– Sper că i-ai spus numitului Ramón că ai să fii însoţită de avocatul tău, a spus Nathaniel, acceptând tacit rolul pe care Alma i-l desemnase.
Au pornit a doua zi la şase dimineaţa în Lincolnul negru al familiei, mai potrivit pentru un drum de cincisprezece ore decât maşina sport a lui Nathaniel. (…)Au trecut graniţa şi s-au îndreptat spre întâlnirea cu Ramón.
Mexicul i-a primit fără surprize. La Tijuana nu mai fuseseră niciodată, se aşteptau să fie vorba de un târguşor adormit, dar au dat de un oraş nemărginit parcă, strident şi colorat, plin de lume şi trafic, unde autobuze hărtănite şi maşini moderne se încrucişau cu căruţe şi măgari. Comerţul oferea în unul şi acelaşi magazin mâncare mexicană şi electrocasnice americane, pantofi şi instrumente muzicale, piese de schimb şi mobilă, păsări în colivii şi tortillas. Aerul mirosea a prăjeală şi gunoi, vibra de muzică populară, de glasurile predicatorilor evanghelişti şi de transmisiile meciurilor de fotbal de la radiourile din baruri şi cârciumi.“
