Pentru a mai prelungi un pic fiorul dat de ziua oficială şi internaţională a îndrăgostiţilor, vă prezentăm o carte ce cuprinde doar cinci povestiri, dar care sunt toate de o rară frumuseţe. Volumul se numeşte „Poveşti de dragoste la prima vedere“ şi a apărut la Editura Humanitas. Iar cei care s-au încumetat să pună pe hârtie amintiri sau gânduri ce ţin de zona cea mai delicată a fiinţei noastre sunt Gabriel Liiceanu, Adriana Bittel, Radu Paraschivescu, Ana Blandiana și Ioana Pârvulescu.
„În prima poveste veți simți parfum de crini regali. În cea de-a doua un puternic miros de terebentină. A treia vă aduce în auz un nume care zgârie și unul care mângâie. A patra e cu adieri de aripi nevăzute. A cincea are miză și pariază pe nenoroc. Prima are inocență, umor, visare. A doua realism, râs, nerv. A treia, cu ironie, face poezie și economie (politică). A patra cade din fantastic în lumea noastră cea de toate zilele. Iar a cincea are trei capete de umbră”, aşa scrie Ioana Pârvulescu în prefaţa cărţii.
În povestirea din debutul cărţii îl aflăm pe Gabriel Liiceanu într-o postură de adolescent fragil şi de romantic incurabil.
„M-am îndrăgostit la 14 ani”, îşi începe el mărturisirea. „Totul s-a petrecut pe neașteptate. Bănuiesc că, intrând în viață, ne îndrăgostim întotdeauna de un șablon. Șablonul meu era blond, avea ochii verzi și restul nu mai conta. De fapt – și asta aveam s-o aflu cât de curând –, tocmai restul conta, tocmai ceea ce depășea șablonul și devenea «lucrul» acela unic și irepetabil care, el doar, face posibilă îndrăgostirea. Șablonul meu stătea în banca a treia pe rândul din stânga, cel de la fereastră. Eu stăteam în banca a patra pe rândul din mijloc. Era o fată mai degrabă scundă, cu pielea incredibil de albă. Eu aveam pielea la fel de albă, numai că eram brunet. Din locul în care mă aflam, îi vedeam mereu părul blond, lăsat să cadă în jurul capului ca o perdea, în stilul tunsorii actrițelor hollywoodiene din anii ’30. Aveam în casă, în sertarul mare de la bufetul din sufragerie, un teanc de cartoline în sepia cu portrete de actori. Reușiseră toate să pășească, din tinerețea părinților mei, pe malul postbelic al istoriei. Era acolo Greta Garbo, cu privirea ei flu și cu o plasă stranie, care se termina cu niște țurțuri cristalini, aruncată peste păr. Era și Rudolf Valentino, îmbrăcat în șeic, cu un turban pe cap și cu un hanger înfipt într-un brâu lat. În sfârșit, era Lia de Putti, al cărei nume nu l-am mai întâlnit de-atunci niciodată. Avea un breton până la jumătatea frunții, iar părul, lins pe creștetul capului, îi cădea drept, fără nici o șuviță buclată, până sub urechi. Exact așa arăta și blonda mea Cleopatră. Din când în când, în timpul orelor, perdeaua părului prindea să se miște, capul se rotea brusc spre dreapta, linia nasului apărea oblică și demnă, urmată de o privire verde care mă fixa scurt, cu seriozitate, făcând să crească în mine un val de căldură și modificându-mi bătăile inimii.
Nu a trecut mult timp până mi-am dat seama că blonzenia ei nordică era doar fundalul, decorul din care se desprindeau detaliile care mă fascinau cu adevărat: pielea sidefie, presărată cu pistrui minusculi, buzele subțiri, care se strângeau și se desfăceau periodic în mici spasme nervoase, mâinile cu degete gracile și șovăitoare, panglica de pe cap coborâtă la răstimpuri în dreptul gurii și reașezată la locul ei după o scurtă scuturătură a părului. Îmi trimitea în fiecare oră bilețele și, acum, după ce a trecut de atunci o puzderie de ani, continui să am intactă memoria emoției care mă cuprindea când vedeam hârtiuța avansând pe furiș, din mână în mână, către mine și când, depliind biletul, dădeam cu ochii de scrisul ei plin și citeț. Urma apoi fie o prăvălire în cele mai adânci hăuri ale disperării, fie un rapt și o ascensiune vertiginoasă către cerul beatitudinii depline. Mă pedepsea sau mă răsplătea după felul în care i se năzărea că mă port în recreații, bineînțeles fără să-mi dea vreodată șansa de a ajunge la regulile nescrise ale comportamentului ideal. Era extrem de exigentă. Își juca rolul de senioră la o curte medievală cu o artă desăvârșită. Era stăpâna plină de capricii care putea decide după voie în privinþa vieții și inimii slujitorului ei. În orice caz, atunci am învățat ce înseamnă să-ți pierzi libertatea și cât de greu este după aceea să mai reintri în posesia ei. Ce înseamnă să atârni de o înclinare a capului, de o privire piezișă, de modularea unui ton”.
Dragostea ca examen
În povestirea “ Amor, restanță, Sironica”, îl găsim pe Radu Paraschivescu student îndrăgostit la prima vedere de o profesoară de economie politică. Acum, la ani buni distanţă, fostul amorez se amuză copios privind în urmă, aşa cum sigur o vor face şi cei ce-i vor citi povestirea:
„Deschid uşa sălii de examen după o bătaie în uşă pe care nu cred s-o fi auzit altcineva în afară de mine. Mă aştept să dau peste căutătura încruntată a Sironicăi, peste mutra ei înăcrită de sub cocul stil secretară de partid. Numai că la catedră stă o femeie cu vreo treizeci de ani mai tânără, dacă nu mai mult. Înregistrez câteva semnalmente: e brunetă, are părul tuns băieţeşte, nişte ochelari care-i jignesc ochii cenuşii şi o aluniţă în dreapta, deasupra comisurii buzelor. Nu-mi trebuie altă dovadă că am greşit sala, aşa că mă pregătesc să îngaim o scuză şi să plec. Înainte de asta înghit în sec, colindat de un gând lacom, păcătos.
– Ce faci, nu rămâi?
– Hrmp. (În traducere: „Mamă, ce voce.“)
– N-ai venit la examen?
– Crgpf. („Şi ce degete lungi.“)
– Ai spus ceva?
– Brfgh. („Şi ce gât senzual.“)
Femeia îşi scoate ochelarii şi-mi forează două tuneluri în stern. Dau la iveală o batistă de un alb incert şi mă tamponez nervos pe frunte, cum se întâmplă la fiecare emoţie. Aud o tuse conspirativă şi-mi întorc privirile spre jumătatea rândului de la uşă. Vivi Comşa, coleg şi prieten din şcoala primară şi până azi, iluminatul care m-a lămurit, pe la zece ani, că profiterolul nu e medicament şi că fluturaşii de pe pliculeţele chinezeşti pe care le găseam cotrobăind printre lucrurile alor mei aveau alt rost decât fixarea în insectar, îmi face semn să intru naibii în sală. O fac păşind ca pe ouă. Dacă Vivi e aici, înseamnă că n-am greşit sala. Totuşi, ce se-ntâmplă? Ce-i şarada asta? Şi unde Dumnezeu e Sironica? Îl întreb din gesturi pe Vivi şi îşi învârte fiecare arătător în jurul celuilalt. Semnul de schimbare de la fotbal. S-o fi accidentat. La câte generaţii de amărâţi a chinuit, or fi ajuns-o blestemele cuiva. Stai, parcă auzisem ceva săptămâna trecută. Tratament? Operaţie? Concediu prelungit? Nu mai ştiu.
Nu că mi-ar lipsi Sironica.
Nici vorbă.
Dimpotrivă.
Absenţa Sironicăi (cu felul ei greţos de a spune «bânci» în loc de «bănci» şi «pănă» în loc de «până») e unul dintre cele mai bune lucruri de la moartea lui Brejnev încoace. Mai bun decât parfeul pralinat de la Athénée Palace, mai bun decât ficăţeii prăjiţi de la lactobarul Dorna, mai bun decât napolitanele Dănuţ, mai bun decât coniacul de casă făcut de mama lui Ţiţi, o prietenă de la engleză–rusă. Mai bun decât cartofii prăjiţi cu mujdei. Mai bun decât Pepsiul sau decât brifcorul fără depuneri. Mai bun decât filmele lui Tarkovski şi rolurile Olgăi Tudorache. Mai bun decât plimbările cu vaporaşul din Herăstrău şi decât zahărul candel. Mai bun decât Repan în Craii de Curtea Veche şi decât Gabin în Doi oameni la oraş.
La fel de bun ca Brazilia în meciul cu URSS (goluri Socrates şi Eder) şi ciocolata de casă. La fel de bun ca inflexiunile leneşe ale lui Knopfler (You get a shiver in the dark, it’s raining in the park but meantime), solourile lui Clapton şi vocea lui Gilmour (There is no pain, you are receding, a distant ship smoke on the horizon). La fel de bun ca Pacino în Serpico şi Magdalena Popa în Lacul lebedelor. La fel de bun ca serviciul lui Lendl, passingul lui McEnroe, lobul lui Năstase, reverul lui Borg, stopul lui Connors, voleul lui Edberg şi smash-ul lui Tanner.
– Ia un bilet, e proaspăt. Făcut în casă.
Aud râsete în spate – mersi, colegi, frumos vă şade – şi-mi revin. Sau cel puţin aşa cred. Întind mâna şi chiar în clipa când înşfac biletul, vocea femeii mi se mai face auzită o dată, de data asta în gând. Ia un bilet, e proaspăt. Făcut în casă. Poftiiiim? Sunt luat peste picior? Miştocăreală la examenul de economie politică? Dinspre scaunul pe care ar fi trebuit să stea fundul de spălătoreasă batavă al Sironicăi? Alarmă, copii. Alarmă de gradul zero. S-a întors lumea cu susu n jos.
Şi asta nu-i nimic. Partea stranie abia acum vine. Mi-a plăcut să fiu luat în balon. Ei bine, da. MI-A PLĂCUT!!! M-a încălzit pe dinăuntru. Mi-a muiat genunchii. Mi-a mai aşternut o peliculă de sudoare pe frunte. Să mi se spună ce e asta. Repede, vă rog. Nu mă mai fierbeţi. CE – MAMA – NAIBII – E – POVESTEA – ASTA?”
Anghel, îngerul îndrăgostit
Povestea Anei Blandiana este una serafică la propriu (dacă putem spune aşa) fiind vorba de povestea de dragoste dintre o fată şi un înger coborât pe pământ în misiune, dar care renunţă la aripile sale, simbolul „puterii” lui, din iubire.
„Atunci am văzut-o şi am văzut că mă priveşte într-un fel devorator, mai precis, fără să vreau, privirea mi-a căzut în golurile negre ale ochilor ei şi nu a mai ştiut să iasă la suprafaţă, şi am uitat chiar de ce întorsesem capul şi ce voisem să văd. (…) De fapt, nu vedeam nimic, căzusem pur şi simplu ca într-o gură de canal în ochii aceia deschişi larg cu un fel de spaimă flămândă, ca şi cum le-ar fi fost teamă că vor putea vedea pe măsura formei lor. Nu mi se mai întâmplase niciodată ceva asemănător, iar faptul că neliniştea cu care venisem se întrerupsese o clipă ca pentru a-şi semnaliza cauza, iar apoi se intensificase enervant, m-a făcut să mă ridic de pe scaun şi să mă îndrept spre ieşire, simţindu-i aproape fizic privirea între omoplaţi.
De fapt, autobuzul ajunsese la capăt, toată lumea cobora şi se îndrepta spre poarta monumentală a spitalelor. A coborât şi ea, alergând aproape ca să mă ajungă. (…) Când a ajuns lângă mine, era atât de pierdută, că aşteptam să izbucnească din clipă în clipă în plâns ceea ce, evident, nu ar fi făcut decât să complice şi mai mult situaţia.
– Vreţi să-mi spuneţi ceva? Am încercat să o ajut. Pot să vă fiu cumva de folos?
Dar, fără să răspundă, fata continua să mă privească, în timp ce ochii i se umpluseră de lacrimi care se rostogoleau pe obraji, oprindu-se în fularul înfăşurat în jurul gâtului.
– S-a întâmplat ceva? Am mai întrebat, mai mult ca să spun ceva şi simţindu-mă cu atât mai ridicol cu cât nu numai că nu fusesem instruit cum să mă port într-o asemenea situaţie, dar nici măcar nu bănuisem că ar putea să existe.
– Cum vă cheamă? A reuşit ea să rostească, ca şi cum întrebarea ar fi fost un răspuns sau, în orice caz, o formulare a impasului în care se găsea.
La asta chiar nu mă gândisem, aşa că am răspuns, nu fără umor:
– Anghel. Dar de ce vrei să ştii cum mă cheamă?
– Ca să vă mai pot căuta, a răspuns ea dezarmant, cu o asemenea simplitate, încât n-am mai îndrăznit să întreb: «Pentru ce să mă cauţi?», aşa cum îmi stătea pe limbă.
În schimb, am întrebat-o:
– Lucrezi aici?
– Da, a răspuns ea, luminându-se deodată, recunoscătoare. Sunt infirmieră la Institutul Oncologic – şi părea deodată fericită, ca şi cum mi-ar fi împărtăşit o veste deosebit de bună. (…)
– Dumneavoastră lucraţi tot aici? A întrebat, adăugând oarecum temătoare: Sunteţi doctor?
– Nu. Sunt vizitator.
– Da? S-a bucurat. Şi pe cine vizitaţi?
– Pe cei care suferă, am răspuns scurt, ca să evit continuarea.”
