Mihai Eminescu mergea la psihiatru pentru a-i prescrie „ceva calmant”, Eliade fuma „tufe de bhang”, iar Eugen Ionescu era dependent de alcool. Fie că e vorba de substanţe precum opiumul sau de extracte din mătrăgună, ori alcool, mării scriitori români au experimentat diferite narcotice.
Andrei Oisteanu, cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor a susţinut duminica trecută la Teatrul Naţional din Bucureşti o conferinţă pe marginea volumului lansat recent „Narcotice în cultura romană. Istorie, religie şi literatura”, nominalizat pentru premiul „Cartea Anului 2010”.
„Initial, am cercetat mărturii istorice, etnologice şi istorico-religioase referitoare la utilizarea în scopuri magico-rituale a plantelor psihotrope în spaţiul carpato-dunărean din Antichitate până în epoca premodernă,” explică autorul demersului celui mai recent volum al său.
Conceput ca un amplu studiu prinvind utilizarea substanţelor psihotrope în istoria culturală şi literară a României, cartea este prima de o asemenea anvergură intreprinsă pe terenul culturii române, unde tematica folosirii narcoticelor, intens tabuizata până în 1990, este abordată într-o manieră inedită, ce va modifica, probabil, configuretia câtorva capitole din istoria literaturii române.
Andrei Oisteanu denunţă perspectiva crispată asupra consumului de narcotice în România secolului XXI şi susţine că problema nu poate fi abordată din punct de vedere etic sau moral.
Oisteanu dă exemplu mari scriitori români care au recurs la substanţe halucinogene precum Alexandru Macedonski, Mihai Eminescu, Daniil Scavinski, Alexandru Odobescu, Ion Minulescu şi Ion Pillat, viciile şi depresiile acestora determinandu-i pe unii dintre ei să recurgă chiar la suicid.
Istoricul aduce în sprijinul afirmaţiilor sale diferite scrieri în care autorii îşi mărturisesc dependenţa faţă de substanţe că opiumul, laudanum, morfină, extracte din mătrăgună, seminţe de mac, haşiş şi cannabis.
Alexandru Odobescu, dependent de morfină
Dependenţa lui Alexandru Odobescu de morfină este sugerată şi asemuită cu actul erotic într-una dintre scrisorile adresate soţiei sale, Saşa: „Eu nu sunt morfină, ci ceva mai mult mai bun, care va servi la injecţii şi, pentru a le face, există gata pregătit un ac frumos şi gros, care te va penetră, nu mai puţin ca morfină.” Şi Mihai Eminescu îşi consemnează una dintre vizitele la psihiatrul Alexandru Sutu pentru tratament: „La doctorul Sutu să-mi dea ceva calmant”. Daniil Scavinschi, pe care Eminescu îl numeşte în Epigonii „Daniil cel mic şi trist”, este un poet a cărui sinucidere a fost surprinsă de Costache Negruzzi, martor al întâmplării: „Apoi Scavinski luă o lingură, o umplu dintr-o stecluţă şi o înghiţi. În stecluţă era opiu. Se lasă pe o perină şi adormia”.
Consumul de stupefiante în lumea literaturii româneşti a continuat şi în perioadele interbelică şi postbelică. Autorul menţionează nume mari precum Emil Botta şi Ion Barbu ale căror experienţe narcotice au avut un impact covârşitor asupra poeziilor lor. Declaraţiile sunt susţinute de jurnalul lui Arsavir Acterian în care sunt menţionate deseori aceste aspecte ale vieţii de narcoman a lui Emil Bota: „In bârlogul în care se încuie […] îl surprind răvăşit, prăbuşit, cu o voce cavernousa parcă ţâşnită dinlăuntrul lui, încât cu greu percep ce spune. […] L-am descoperit cu greutate mai deunăzi în singurătate şi tăcere, respirând cu mare dificultate, bând totuşi cafele cu căni mari şi fumând că un posedat, rebel oricărui sfat şi oricărei asistente”.
Dependenţa lui Eugen Ionescu, descrisă de Emil Cioran
Un alt mare scriitor român amintit de studiul lui Andrei Oisteanu este Eugen Ionescu, a cărui dependenţa de alcool este de notorietate în lumea filosofilor i eseiştilor români. Emil Cioran aminteşte în scrierile sale: „Eugen îmi telefoneaza din Lucernă, unde ar trebui să facă o cură într-o clinică. E oră 10 dimineaţă şi îmi spune că nu mai resista; că nu poate ieşi din crizele de depresie şi mă întreabă cum fac că să trăiesc […] Eu însă nu beau, şi i-am spus lui Eugen că alcoolul e diabolic, că atâta vreme cât o să bea nu va putea ieşi din infern.” De asemenea, au existat şi autori români care au utilizat drogurile în scopuri mai degrabă spirituale. Un exemplu în acest sens este Mircea Eliade, consumator de cannabis şi opium, act ce îl ajută să-şi aprofundeze strile obţinute în urmă meditaţiilor yoga. Eliade vorbeşte îndeosebi despre „tufe de bhang” (Cannabis Indica) „ale căror frunze fierte sau fumate într-o hooka de lemn produc o toropeală mult gustată de sadhus, căci se spune că facilitează concentrarea mentală şi clarifica meditatia”
Un alt aspect interesant menţionat de Andrei Osteanu în cadrul conferinţei sale face referire la experimentele ştiinţifice ale psihiatrilor şi neurologilor români. Aceştia fie îşi induceau singuri stări halucinante pentru a înţelege mai bine reacţiile provocate de plantele toxice, fie efectuau experimente cu mescaline pe intelectuali precum Petru Comarnescu şi Corneliu Mihăilescu.
