Cea mai recentă premieră de la Naţionalul bucureştean, în regia lui Bobi Pricop, este o pledoarie delicată pentru îmbrăţişarea diferenţelor. Pentru că minunatul personaj creat de scriitorul britanic Mark Haddon în romanul omonim, care s-a vândut în peste 7 milioane de exemplare în toată lumea, este un copil diferit, un copil special.
Cunoscându-l pe Christopher ajungi să iubeşti la el exact faptul că nu e ca toţi oamenii. După cum constată chiar el, oamenii, în general, sunt cam proşti şi nu acordă niciodată atenţie lucrurilor importante. Pe când Christopher vede lumea până în cele mai mici detalii ale sale. Dacă, să spunem, un om obişnuit, uitându-se pe fereastra unui tren, vede copaci, flori, un câmp pe care pasc vaci, memoria fotografică a lui Christopher înregistrează numărul exact de vaci de pe câmp, culoarea lor, ce fel de flori şi ce fel de copaci îi trec prin faţa ochilor, observă până şi melcii ce se târăsc pe lângă calea ferată. Christopher se prezintă ca fiind un “matematician strălucit cu probleme de comportament”. Nu suportă străinii, nu acceptă să fie atins nici măcar de părinţi şi nu poate să mintă. Oamenii mari cărora le plac diagnosticele şi etichetele de tot felul ar spune că este un copil bolnav. El suferă de sindromul Asperger, o formă de autism. Dar dacă privim lumea din perspectiva lui Christopher, majoritatea oamenilor, cei atât de puţin speciali, par cu mult mai bolnavi. Ceea ce pentru ceilalţi se numeşte “metaforă” pentru Christopher este pur şi simplu minciună. De pildă expresia, “mi-au sărit capacele” este o minciună pentru că “oamenii nu au capace care să le sară atunci când se înfurie”, explică Christopher. Şi lumea lui Christopher, guvernată de legile matematicii şi de astronomie este într-adevăr mult mai clară, mai logică şi mai lipsită de surprize decât viaţa. Lumea lui este mai sigură. Dar chiar şi un astfel de univers în care numerele prime dau certitudine și siguranţă poate fi tulburat de comportamentul haotic al celor din jur. Şi exact o astfel de întâmplare îl transformă pe micul matematician într-un detectiv şi apoi într-un scriitor de succes.
În spectacolul de la Naţional, publicul are şansa să “intre” în capul lui Christopher (această metaforă nu ar fi pe placul personajului). Mintea lui are o geometrie perfectă şi, graţie decorului lui Adrian Damian şi proiecţiilor video create de Dan Adrian Ionescu & Mizdan, ajungem şi noi să vedem lumea în linii, unghiuri drepte şi figuri geometrice. Un sistem complicat de oglinzi pare a-i integra adeseori şi pe spectatori în poveste, lucru cât se poate de firesc, de altfel, pentru că Mark Haddon vorbea despre cartea sa ca fiind una “despre familii, matematică, hărţi, astronomie, călătorii, ordine, haos, violenţă, câini şi geometria prăjiturilor – pe scurt, despre noi toţi”.
Pentru a pune în scenă această poveste minunată, regizorul avea nevoie de actori pe măsura textului. Cel mai mare pariu a fost, evident, alegerea interpretului lui Christopher. Pentru acest rol extrem de complex a fost ales Ciprian Nicula, cel pe care profesorul său, Miklos Bacs, îl numeşte “un miracol teatral”. El este o combinaţie incredibilă de forţă şi fragilitate, de copilărie şi maturitate, de naivitate şi inteligenţă. Pare a fi portretul-robot perfect al lui Christopher însuşi, aşa că pariul lui Bobi Pricop a fost unul pe deplin câştigător. Echipa de actori este mică pentru că, explică regizorul, “lui Christopher nu îi plac străinii”, aşa că interpretul tatălui, cameleonicul Emilian Oprea, îi joacă pe toţi bărbaţii din poveste, noul soţ al mamei, poliţistul, prietenul tatălui şi preotul excedat de întrebările lui Christopher despre locul exact din univers în care locuieşte Dumnezeu. Tot astfel, Ana Ciontea interpretează rolul unei băbuţe drăguţe din vecini, dar şi rolul amantei tatălui, al polițistei şi al directoarei. Asta poate pentru că lui Christopher îi este mai uşor să suprapună peste chipurile străinilor nişte figuri familiare. Distribuţia este completată de Carmen Ungureanu, o mamă debusolată care nu poate purta povara unui copil atât de special, şi de Rodica Ionescu, în rolul psihologului de la şcoala lui Christopher.
“Când merg cu autobuzul la şcoală mă uit la maşinile care trec pe lângă noi şi le reţin culorile. 3 maşini roşii la rând înseamnă că va fi o Zi Destul de Bună. 4 maşini roşii înseamnă că va fi o Zi Bună. 5 maşini roşii înseamnă că va fi o Zi Foarte Bună. Iar 4 maşini galbene la rând înseamnă că va fi o Zi Neagră, adică o zi în care nu vorbesc cu nimeni şi nu mănânc la prânz nimic şi Nu-mi Asum Riscuri, fiindcă galbenul e culoarea cremei de ouă, a liniilor duble galbene şi a frigurilor galbene, care e o boală mortală. Dar dacă văd 3 maşini roşii la rând sau 4 maşini roşii la rând sau 5 maşini roşii la rând, mă simt în siguranţă şi este o zi bună pentru un proiect.” Aşa spune Christopher.
Urmând logica sclipitorului personaj nu putem decât să spunem că, în drumul lor spre teatru, spectatorii prezenţi la premieră au văzut cu toţii cinci maşini roşii.
