Ceea ce va urma este o marturie in adevaratul sens al cuvantului care se datoreaza prietenului meu T. El este un practicant sporadic al rugaciunii isihaste. Adapat la sursele marilor duhovnici pe care ii mai frecventeaza uneori, este totodata un om al orasului, dedicat meseriei si obligatiilor vietii laice. Nu are apetit pentru ceea ce unii fac din aceasta rugaciune, devenita "tehnica" pentru experimentele de salon ori pentru conferinte.
Cu toate acestea, mi-a marturisit T., uneori rugaciunea se aprinde in pieptul sau, te miri unde: aflat in troleibuz, intr-o discutie cu cineva, in preajma copiilor, etc. Minunea se petrece rar, sau cel putin asa sustine el.
Recent, T. era la o masa (rotunda) de sedinta, in cladirea ceausista din Bucuresti unde-si castiga painea. In timp ce colegii vorbeau pe rand iar el asculta, rugaciunea a pornit sa curga brusc si inviorator. Poate nicicand nu a avut o asemenea intensitate.
"Daca nu ai ajuns la lacrimi, nu ai ajuns nicaieri", i-a spus candva pr. Cleopa. Iar T. a ajuns de aceasta data si la lacrimi, in urma unui gand pe cat de curios, pe atat de generos: pe masura ce ruga curgea, in legea ei, precum un fluviu, prietenul meu a avut viziunea locului in care se afla. O uriasa cladire construita de comunisti, un spatiu care "inflorea" parca pentru prima oara datorita rugii care curgea prin pieptul sau in acea clipa. "Cata seceta fusese pana acum, in aceasta cladire", i-a mai venit in minte. Dar omul nostru stia ca nu are voie sa se gandeasca la nimic altceva, decat la rugaciunea propriu-zisa, sa nu se lase furat nici macar de viziuni ori de idei ca acestea. Atat.
…Constient de capcanele interpretarii celor de mai sus, m-am tot framantat daca sa scriu sau nu. M-am gandit ca romanii si occidentalii, in general, au parte de asemenea relatari venite preponderent dinspre tehnicile orientale de (auto)cunoastere ori gratie unor forme noi de psihoterapie. Isihasmul este inca o sursa pe cat de discreta, pe atat de profunda, mustind de surprize.
Si mai este ceva. Unul dintre ierarhii ortodocsi din tanara generatie imi vorbea recent, ingandurat, de fenomenul laicizarii clerului, fenomen despre care nu se prea spune nimic. Prin cele de mai sus, as vrea sa atrag atentia asupra fenomenului invers: acela al tendintei spre isihia al unor anonimi care inca vietuiesc in mijlocul nostru.
"M-am aplecat peste fantana/ mea interioara/ incercand sa-mi vad izvorul/ si-am zarit, pentru o clipa,/ Lumina ducand de mana/ Drumul dar si Calatorul…", spun niste versuri.
Cea mai profunda vocatie a omului este aceea de fantanar. Ce bucurie s-o poti redescoperi!
