"O lumina care nu ar trebui sa palpaie" – iata definitia profesorului de medicina, formulata de Prof. dr. Dan Mircea Cheta.
In urma cu un an de zile, intr-un amplu interviu din suplimentul "Aldine", domnia sa a abordat un larg evantai de probleme
legate de bolile metabolice, dar si de alte capitole ale medicinei moderne. De data aceasta l-am rugat sa purtam o discutie
axata pe conditia profesorului de medicina in lumea contemporana.
– Subiectul ales de dv este foarte tentant. Ca unul ce mi-am consacrat o mare parte a vietii acestei meserii, se intelege ca as avea multe de spus. Va trebui sa fiu totusi foarte atent si chiar precaut. Nimeni nu detine adevaruri imuabile si este posibil ca observatiile si comentariile mele sa fie uneori incarcate de subiectivism. Pe de alta parte, nu am nici un interes sa fac afirmatii deranjante pentru unii dintre colegi. Chiar cu aceste limitari, sper totusi ca discutia noastra va fi atractiva si folositoare.
– Se stie bine ca in istoria medicinei romanesti au existat multe figuri remarcabile, multi profesori de mare valoare intelectuala si probitate morala.
– Ma bucur ca ati hotarat sa incepem discutia de la acest aspect. Avem o traditie cu care ne mandrim si care se cere continuata. Dar contextul actual difera foarte mult de ceea ce se intampla in vremea unor Victor Babes, Gheorghe Marinescu, Ion Cantacuzino ori Nicolae Paulescu. scoala medicala romaneasca s-a format dupa modelul marii scoli franceze; consacrarea valorilor si a rezultatelor se facea la Paris sau in revistele frantuzesti. Astazi ne-am reorientat puternic catre medicina anglo-saxona, asa cum au facut aproape toate tarile. Americanii detin cele mai bune performante in stiinta medicala si trebuie sa invatam de la ei. Singura personalitate de origine romana, care a obtinut Premiul Nobel pentru Medicina si Fiziologie, este profesorul George Emil Palade. Domnia Sa a lucrat si s-a afirmat in marile centre medicale din SUA. Contextul s-a schimbat din multe alte puncte de vedere. Pe de alta parte, s-ar putea spune ca dobandirea succesului in medicina se bazeaza pe lucruri stiute dintotdeauna: talent, foarte multa munca si un dram de noroc.
– V-as propune totusi sa analizati mai in amanuntime procesul formativ. Asadar, cum se ajunge profesor de medicina?
– Calea normala si fireasca este grea, uneori nedrept de grea prin comparatie cu alte domenii. Pana si locuitorii celor mai indeparate catune stiu ca doctorii trebuie sa invete foarte mult, ca … de aceea sunt "doctori"! Facultatea de Medicina este mai lunga decat alte facultati. Dupa terminarea ei, incep alte forme de invatamant si de verificare: rezidentiat, examen de medic specialist, mai tarziu examen de medic primar, de sef de sectie etc. Acestea sunt treptele profesionale pe care trebuie sa le parcurgi ca medic pur si simplu. Separat, pentru cariera didactica, trebuie sa castigi prin concurs gradele universitare: preparator, asistent, sef de lucrari (lector), conferentiar si – in sfarsit – profesor. Nu am spus inca totul: nu poti sa accezi la gradele universitare inalte, daca nu ai obtinut in prealabil titlul de "doctor in medicina" (prin examen de admitere, examene si verificari pe parcurs, sustinerea tezei de doctorat etc). Toate acestea inseamna ani si ani de pregatiri si aprofundare.
– Sa intelegem de aici ca un profesor de medicina este un fel de "tocilar", care si-a petrecut intreaga viata prin biblioteci, memorand tratate si reviste?
– Ca sa aveti o imagine mai apropiata de adevar, voi incerca sa va explic in ce consta activitatea obisnuita a unui profesor de medicina. Ma voi referi la medicina clinica, pe care o cunosc cel mai bine. Subliniez cu tarie ca un profesor de medicina clinica trebuie sa fie in primul rand MEDIC, medic practician. Acumuland o vasta experienta, el este cautat in mod insistent de catre pacientii cei mai dificili, cat si de mai tinerii colegi pentru sfaturi si recomandari. Pacientii au tot felul de suferinte si necazuri; ei vin la un profesor ca la o ultima speranta. Profesorul nu se poate eschiva de la aceste indatoriri; el trebuie sa-si onoreze cartea de vizita si sa faca mai mult decat au putut face colegii mai tineri. Este un mare privilegiu sa ajungi intr-o astfel de postura; dar asta inseamna multa responsabilitate si mult efort. si apoi mai ganditi-va la ceva: datorita acelui proces formativ indelungat si greoi, profesorii – in majoritate – nu mai sunt la varste prea fragede; au si ei propriile lor suferinte ori neputinte. Uneori trebuie sa stranga din dinti, sa-si depaseasca slabiciunile si sa-si faca datoria, fara a lasa sa se observe ca … oameni sunt si ei. Din nefericire, au fost si situatii cand profesorii au cazut la datorie, in timpul activitatii medicale, in mijlocul colaboratorilor etc.
A doua coordonata esentiala a activitatii de profesor clinician este latura didactica. De fapt, de aici vine si titlul, de aici vine si leafa de baza (adica de la Invatamant). Activitatea aceasta este complexa, ea vizandu-i pe studenti, pe rezidenti, pe doctoranzi si pe toti cei aflati in diverse forme de pregatire medicala universitara si postuniversitara. Un profesor de medicina trebuie sa fie un bun pedagog, trebuie sa se poata face inteles de tinerii invatacei. stiti bine ca tinerii nu te judeca dupa cate cazuri ai rezolvat ori dupa cate lucrari ai scris, ci dupa felul in care reusesti sa le explici notiunile grele si aride.
A treia latura obligatorie a muncii de profesor clinician este reprezentata de cercetare si publicistica. Unii naivi ar putea crede ca stiinta medicala se face numai in laboratoare, in fata unor microscoape tot mai sofisticate. Este o viziune simplista. Activitatea de cercetare stiintifica se extinde in toate ariile medicinei. Exista – si trebuie sa existe! – cercetare clinica puternica, care poate genera rezultate extrem de interesante si folositoare pentru omul bolnav. Conditiile sunt aceleasi ca si la cercetarea "de laborator": seriozitatea si profesionalismul! Experienta clinica si datele obtinute prin tot felul de studii fac obiectul unor comunicari stiintifice, articole si carti. La unii dintre profesori listele de publicatii sunt destul de lungi. Desigur, cantitatea nu este un scop in sine. Exista sisteme relativ obiective de evaluare a activitatii stiintifice si a publicatiilor aferente.
– Din cate stiti, in afara de calea normala si grea, ar fi si alte modalitati de a ajunge profesor?
– La drum pornesc multi tineri, unii dintre ei realmente dotati si valorosi. Nu toti vor ajunge profesori, fiindca selectia isi spune cuvantul treptat-treptat. Evident ca, uneori, mai intervine acel dram de noroc. Dar cred ca sensul intrebarii dv este altul: poate fi eludata aceasta cale fireasca, care presupune aptitudini si munca? Se intelege ca da, in anumite circumstante. Exista si cai mai putin corecte, bazate pe necinste, coruptie, aranjamente (ori alte naravuri de tip "balcanic" si nu numai "balcanic"!). Presa s-a ocupat in anii din urma de cateva asemenea situatii. Ele au aparut mai ales in asa-numitul "invatamant particular", dar si in unele universitati bine cotate. smecheriile asupra carora as vrea sa insist putin sunt acelea din sectorul cercetarii si publicatiilor. Modernizarea si europenizarea vietii universitare impun un accent crescut pe numarul si calitatea lucrarilor stiintifice, mai ales atunci cand se ridica problema ocuparii unor noi posturi de conferentiar si profesor. Unii incearca sa-si amelioreze golurile din dosarul personal cu lucrari facute la repezeala, cu carti copiate dupa altii, cu doctorate "de doi bani" s.a.m.d. Se pare ca la UMF Bucuresti au fost returnate de catre Comisia Superioara de Acreditare mai multe teze de doctorat, a caror valoare este indoielnica. Daca asa stau lucrurile, avem de-a face cu un semnal cat se poate de ingrijorator. "Fetele vesele" si "baietii isteti" vor trebui sa inteleaga ca si in Romania se schimba lucrurile si ca nu mai merge cu "cioara vopsita". Lucrarile stiintifice (inclusiv doctoratele) se fac cu multa truda si trebuie sa aiba o valoare autentica. Desigur, nu poti sa ii impui cuiva pasiunea sincera pentru cercetare: daca nu o are de la Dumnezeu, este inutil sa-l bati la cap. Dar trebuie sa le impunem tuturor standarde decente, de tip international, pentru orice activitate obligatorie. Este cazul ca epoca "profesorilor pe puncte" sa apuna odata pentru totdeauna!
– Inteleg ca activitatea de cercetare stiintifica medicala este grevata actualmente de unele probleme, mai ales in domeniul clinic. Este, in fond, o munca de creatie, pentru care se cere – dupa cum ati spus si dv – un anumit talent. Sunt chiar atat de vinovati cei care nu sunt inzestrati cu talentul respectiv?
– De ce fac oamenii cercetare stiintifica? La aceasta intrebare simpla s-a dat un foarte frumos raspuns intr-o recenta emisiune televizata, in cadrul careia Ionel Haiduc, presedintele Academiei Romane, a discutat cu Eugenia Voda. Cercetarea nu se face nici pentru faima, nici pentru bani. Este greu sa obtii astfel de lucruri prin intermediul cercetarii stiintifice. Adevaratii cercetatori lucreaza … din curiozitate. Cu alte cuvinte, dorinta de a afla noutati, de a realiza ceva ce nu s-a realizat pana la tine, cam aceasta este motivatia cercetatorului. In ziua de astazi marile descoperiri apar greu si necesita intrunirea multor conditii. Dar chiar fara a fi un mare descoperitor, atunci cand ai intreprins un studiu serios si ai ajuns la niste concluzii utile semenilor tai (de pilda, semenilor tai bolnavi!), simti o reala satisfactie, care nu se poate compara cu nimic altceva. Glumind putin, s-ar putea spune ca un cercetator intruneste doua caracteristici absolut contrare: este egoist si generos in acelasi timp! Este egoist pentru ca isi urmeaza indemnul interior, uneori neglijand alte aspecte ale vietii; este generos, pentru ca rezultatele muncii sale se publica intr-o revista si sunt la dispozitia tuturor. Revenind la intrebarea dv: a fi cercetator adevarat inseamna a dispune de acea curiozitate, de a avea dorinta cautarii indarjite. Despre medici
s-a spus ca, prin insasi natura profesiei, ei sunt niste cercetatori mai mari sau mai mici. Ce ne facem insa cand aceasta insusire lipseste cu desavarsire? Poti desigur sa practici medicina si sa fii un cetatean onest. Dar nu este nevoie sa ajungi profesor universitar!
– O alta chestiune spinoasa: din cate am discutat pana acum, reiese ca profesorul de medicina are – prin definitie – o meserie grea, pe care o exercita la o varsta relativ avansata. Cum se descurca daca vin si alte solicitari?
– Mai toti profesorii au multe alte indatoriri: pe linie universitara sau de asistenta medicala, pe linie academica, la tot felul de societati, asociatii, fundatii s.a. Unii dintre ei detin anumite functii internationale. Trebuie sa-ti formezi un stil de munca adecvat, mai rapid si eficient. Oricum, exista un permenent pericol de supraincarcare, cu riscurile inerente. Personal, pot sa va spun ca sunt preocupat de aceasta chestiune si ca incerc sa-mi limitez numarul de implicatii. Nu este foarte usor. Multe solicitari sunt greu de refuzat, avand in vedere provenienta si conditiile. Vrei – nu vrei, uneori esti fortat sa accepti tot felul de activitati "mancatoare de timp", in ciuda propriilor tale optiuni si interese. Pe undeva, viata profesorului seamana cu aceea a unei pasari inchisa intr-o cusca aurita. Poate ca eu as dori sa stau linistit la masa mea de lucru si sa scriu la o viitoare carte; dar trebuie sa iau in piept tot felul de sedinte, de obligatii protocolare, de hartoage incalcite si alte astfel de neplaceri.
– Va rog sa ma iertati, dar nu pot fi de acord cu d-voastra in totalitate. Se observa cu ochiul liber ca unora dintre colegii dv nu le displace sa fie angrenati in cat mai multe activitati si sa ocupe cat mai multe pozitii. Despre unii chiar se afirma ca vor "sa rada tot", sa nu lase mai nimic colaboratorilor.
– Cunosc si eu, desigur, astfel de persoane, care ar vrea sa fie si profesori, si directori, si ministri, si academicieni si orice se mai poate. Nu am o admiratie deosebita pentru ei. Este foarte clar ca nu poti sa faci la fel de bine mai multe lucruri in acelasi timp si ca vei practica "fusareala" si exploatarea celor din anturaj. Sunt destui tineri care cred – adeseori pe buna dreptate – ca trebuie sa te pui la dispozitia unui sef puternic, sa-l ajuti ori chiar sa-l slugaresti cat mai constiincios si ca, finalmente, seful va avea grija de tine. Uneori, daca seful te incurajeaza, poti sa adaugi si anumite doze de lichelism.
– Iata-ne, domnule profesor, ajunsi la o chestiune de cel mai mare interes: relatia dintre magistru si ucenici. Chiar daca am inceput cu unele critici, cred ca sunt multe lucruri bune de spus.
– Evident. Marii profesori de medicina au fost, de cele mai multe ori, mari conducatori de scoala medicala si mari formatori de urmasi valorosi. Acest aspect este cu atat mai valabil in zona medicinei clinice. Sa luam exemplul unei discipline chirurgicale si sa ne imaginam ca profesorul a acumulat experienta, cunostinte, maiestrie, ca este o personalitate cunoscuta si respectata. Dar este evident ca el nu poate lucra singur. Ca un om intelept ce se afla, strange in jurul lui colegi mai tineri, muncitori si talentati, pe care ii indruma, ii formeaza, ii incurajeaza. Se gandeste ca va ajunge la varsta retragerii si ca tot ceea ce a cladit el va trebui dus mai departe si extins de niste elevi priceputi. Un maestru adevarat ii vede cu ochi foarte buni pe tinerii din jur, chiar daca uneori mai este nevoie si de severitate. Si sa va mai spun un secret: uneori maestrul "atoatestiutor" invata si el de la colaboratorii sai. Recunoaste sau nu, dar acesta este adevarul.
– Dumneavoastra personal cum va impacati cu tineretul?
– Va marturisesc cu mana pe inima ca ma simt excelent printre tineri. Am impresia ca imi transmit si mie cate o particica din entuziasmul si "nonsalanta" lor. Dar am si niste cerinte: sa fie civilizati, sa-si respecte cuvantul, sa lupte pentru performanta cinstita. smecheria si tupeul nu imi sunt pe plac catusi de putin.
– Cum vedeti viitorul tinerilor medici din Romania? Este justificata plecarea lor peste granita?
– Am discutat aceasta problema si in interviul de anul trecut. De atunci lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Astazi nu mai poti opri pe nimeni sa-si caute o situatie mai buna. Statul roman, daca vrea sa-si pastreze medicii, trebuie sa actioneze hotarat pentru imbunatatirea conditiei lor profesionale si sociale. Jumatatile de masura nu sunt suficiente.
– Dupa cate stiu, mai aveti ani buni pana la varsta de pensionare. Ati meditat totusi asupra acestui fenomen: retragerea din activitate?
– Cred ca orice om normal trebuie sa mediteze asupra subiectului respectiv. Incetarea activitatii curente, pentru un profesor de medicina, ridica multe aspecte ce merita sa fie comentate. "Fenomenul" – dupa cum l-ati numit – trebuie analizat cu luciditate. Sa pornim de la ideea ca profesor de medicina se ajunge greu. O viata de munca tenace, de pregatire continua, de griji si responsabilitati. Unii profesori, nu prea multi, asteapta iesirea la pensie ca pe o usurare. Vor avea mai mult timp pentru familie si pentru ei insisi, nu vor mai fi nevoiti sa alerge dimineata catre spital, vor putea citi linistiti etc. Majoritatea nu se prea bucura. Au sentimentul ca vor pierde din importanta si din avantaje si ca intra in perioada finala a vietii, pentru care nu se simt pregatiti. Ambele tipuri de reactii sunt de inteles. Problema care se pune, in realitate, este alta: iti convine sau nu-ti convine, cum sa faci astfel incat acest "fenomen" sa se petreaca intr-un mod decent, eventual chiar elegant? Conteaza enorm caracterul omului in cauza. Cine
s-a comportat toata viata ca un "domn" si a crescut urmasi de calitate, va parcurge cu emotie pozitiva aceasta perioada. "stafeta se preda, nu se smulge", spune un vechi dicton. Invers, persoanele sirete si apucatoare, vesnic nesatule, vor incerca fel de fel de tertipuri pentru a-si prelungi domnia. Cei din jur observa cu neplacere cres-canda cum ziua schimbarii se tot amana si cum urmasii de drept incep ei insisi sa imbatraneasca si sa se blazeze. Dar sa nu uitam un alt aspect sugestiv: nerabdarea si lucraturile urmasilor. Se intampla ca unii profesori sa fie inlaturati inainte de vreme prin mijloace dubioase si dezonorante, dar … eficiente. Este extrem de dureros pentru un om corect, ceva mai visator, sa se vada aruncat din barca de catre proprii sai elevi "iubitori". Pentru ca retragerea din activitate a unui profesor adevarat sa reprezinte un moment frumos si semnificativ, este nevoie sa conlucreze sincer ambele "tabere": profesorul insusi, dar si urmasii.
Desi exista suficiente exemple contrare, eu raman la parerea ca valoarea intelectuala nu este deplina si multumitoare, daca nu este insotita de o autentica valoare morala.
REPERE BIOGRAFICE SI PROFESIONALE
– Nascut la 29 noiembrie 1943 in Satulung (astazi Sacele), judetul Brasov.
– Profesor Doctor – UMF "Carol Davila", Disciplina de Diabet, Nutritie si Boli Metabolice. Director de Cercetare-Dezvoltare – Institutul "N. Paulescu", Bucuresti.
– In perioada 1991-1992 a lucrat ca "visiting researcher" in cadrul Programului de Cercetare al Diabetului de la Universitatea Californiei, Irvine, SUA.
– Vicepresedinte al Academiei de stiinte Medicale in perioada 2001-2006.
– Presedinte al Societatii Romane de Diabet, Nutritie si Boli Metabolice in intervalul 2003-2006.
– Distinctii: Premiul "Victor Babes" al Academiei Romane (1987), Premiul "Ion Pavel" al Academiei de stiinte Medicale (1994), Premiul "Top Medici 2007".
– Autor si co-autor al mai multor sute de lucrari si comunicari stiintifice, axate pe imunologia si imunochimia diabetului zaharat, educatia terapeutica a pacientilor diabetici, prevenirea diabetului animal si uman, complicatiile cardiovasculare ale bolilor metabolice si alte domenii. Printre lucrarile cele mai citate in literatura internationala se numara:
– Muhlhauser I, Bruckner I, Berger M, Cheta D s.a. : Evaluation of an intensified insulin treatment and teaching program as routine management of type 1 (insulin-dependent) diabetes. The Bucharest-Dusseldorf Study – Diabetologia, 1987, 30:681-690.
– Cheta D s.a. : A study on the types of diabetes mellitus in first degree relatives of diabetic patients – Diabete et Metabolisme, 1990, 16:11-15.
– Cheta D s.a. : Glimepiride-induced prevention of diabetes and autoimmune events in the BB rats. Revised – Life Sciences, 1995, 57:2281-2290.
– Autor si co-autor a 16 carti medicale, publicate in tara si in strainatate. Printre acestea se afla:
1. D. Cheta: Interrelatii imunometabolice, Edit. Acad., Bucuresti, 1987.
2. D. Cheta: Preventing Diabetes. Theory, Practice and New Approaches, J Wiley & Sons, Chichester, UK, 1999.
3. D.Cheta (Edited by): New Insights into Experimental Diabetes, Edit. Acad. Rom., Bucuresti, 2002.
4. D. Cheta (Edited by): Vascular Involvement in Diabetes. Clinical, Experimental and Beyond, Edit. Acad. Rom. Bucuresti & S. Karger AG, Basel, 2005.
