O serie de cântăreţi români au reuşit să îi uimească pe iubitorii muzicii clasice prin prestaţiile lor pe scena „Scalei” din Milano. Memoriile controversatului Iosif Constantin Drăgan, care sunt importante pentru că sunt relatările unui martor ocular, aduc în prim-plan numeroase aspecte captivante despre românii ce îşi căutau consacrarea peste hotare, în cazul de faţă, în Italia, unde „Scala” din Milano era, pentru cântăreţii din toată lumea, un centru de atracţie irezistibil.
Astfel, chiar în timpul războiului, aici a cântat, cu succes, soprana Maria Cebotari (Ciubotariu) care, iniţial, a debutat cu brio în Germania. Apoi, Viorica Ursulescu, venită la „Scala” tot după un succes deplin obţinut în Germania. Iar prin 1950, basul Emil Marinescu, de la Opera din Bucureşti, a cântat de asemenea la Milano.
El era considerat un „vârf” al genului, după cum se exprima presa muzicală italiană, ceea ce l-a determinat pe Arturo Toscanini să-l invite şi să cânte la deschiderea Operei din Milano, în 1947. Emil Marinescu a făcut şi de data aceasta o impresie deosebită asupra melomanilor.
Apoi, a mai cântat aici şi solistul Petrică Munteanu, care a avut şi onoarea să fie invitat şi să dea un concert în faţa Papei, într-un cadru solemn, la Vatican. În acest caz, subliniază autorul memoriilor, Petrică Munteanu a fost stimulat de Sergiu Celibidache, muzician de faimă mondială, care l-a sfătuit să studieze şi compoziţia, dar şi dirijoratul, astfel că, în urma acestor îndemnuri, Petrică Munteanu a obţinut şi titlul de concert-maestru, ceea ce îi permitea să dirijeze unele concerte.
O dramă reală
Şi tot la „Scala” din Milano s-a petrecut drama tenorului Tomel Spătaru de la Opera Română din Cluj, considerat printre cei mai buni tenori din ţară, atestat apoi şi la Viena, şi la „San Carlo” din Neapole, precum şi la Teatro Realle della Opera din Roma. La Milano, el a ajuns să fie victima unei nenorocite de muscă, pe care, într-o inspiraţie puternică pe când interpreta o arie, a aspirat-o în plămâni şi a murit pe loc.
Scena i-a impresionat profund pe spectatori, iar presa din epocă a vuit în urma acestei tragedii. Dintre cântăreţe autorul aminteşte pe Virginia Zehan (Zeani), o voce „mare”, dublată de o frumuseţe tulburătoare, care a devenit vedetă.
Între altele, Virginia Zehan a asigurat şi reuşita lansării, în 1958, unei noi opere „Dilaogul carmelitelor”. După Milano, ea a cântat pe toate scenele mari ale lumii, inclusiv în Australia.
Trucuri bănăţene
Dar unii, după ce au văzut că la „Scala” oricine ajunge greu, printr-o serie de filtre severe, au recurs la trucuri. Între aceştia, Ioan Plauchiţiu, fiul unei moaşe lugojene, instalat la „cucurigu” (galeria cea mai de sus), s-a lansat cu vocea sa puternică de tenor, pentru că a cântat în pauza unui concert dat de o orchestră englezească: „Haide, mândro, sai pârleazu /Vino ca să-ţi ţuc obrazul”…
Ce a fost în sală ne dăm seama… Cert este că nici după această „probă”, nimeni nu l-a invitat să-i încerce vocea bună pe scena de la „Scala”.
RECUNOAŞTERE
Bagheta lui Toscanini
Tot la „Scala” s-a petrecut un moment emoţionant: bagheta dirijorală a lui Toscanini i-a fost predată lui Ionel Perlea, iar acesta, într-un final, i-a predat-o lui Nicolae Boboc din Timişoara, pe care l-a considerat un demn urmaş al lor… Oare o mai fi la Timişoara această baghetă sacră?!
