Cei care se opuneau desprinderii Transnistriei de Moldova au avut de suferit torturi oribile, care au mers de la smulgerea limbii până la răstigniri pe cruce.
Există ipoteze vehiculate de istorici care arată că originea expresiei „Popa taie limba” vine din Evul Mediu timpuriu. Mai exact, din timpul primului ţarat bulgar, când stăpânitorii din sudul Dunării au încercat să impună creştinismul în rit bizantin şi în limba slavonă în locul liturghiilor oficiate de preoţii românilor în limba poporului prin mijloace violente. Mai exact, bulgarii tăiau limba preoţilor care slujeau în altă limbă decât în cea slavonă, potrivit unei opinii răspândite în mediile istorice.
Această formă de represiune avea un substrat exclusiv lingvistic, pentru că Biserica nu trecuse prin Marea Schismă. Ororile medievale au fost repuse în practică în zilele noastre, mai exact în perioada care a urmat destrămării URSS. Iar cei care au comis atrocităţile demne de Evul Mediu au fost separatiştii care au dorit desprinderea Transnistriei de Republica Moldova, după cum reiese dintr-un studiu realizat de istoricul basarabean Eduard Boboc. „România liberă” continuă astfel serialul despre crimele şi celelalte atrocităţi comise în Basarabia împotriva românilor.
Provocările separatiştilor
Atrocităţile separatiştilor au fost comise înainte de declanşarea războiului de pe Nistru şi au avut rolul de a provoca autorităţile de la Chişinău. Practic, în zona separatistă au fost formate mai multe unităţi paramilitare. Unele erau formate din cazaci sau din oameni eliberaţi din puşcăriile ruseşti. Aceste unităţi au fost înarmate şi instruite de către ofiţerii Armatei a 14-a a Federaţiei Ruse. Practic, unităţile paramilitare separatiste erau mult mai bine dotate cu armament de provenienţă sovietică decât unităţile de poliţie ale Republicii Moldova. Mai mult, poliţiştii au primit ordin de la Chişinău să nu folosească arme de foc, pentru a nu tensiona şi mai mult situaţia din zonă. În acest context, unităţile paramilitare separatiste au declanşat o adevărată campanie de exterminare a românilor din zonă. Istoricul Eduard Boboc a cules o serie de mărturii cutremurătoare de la martorii evenimentelor.
Ars de viu
„Potrivit relatărilor lui Andrei Belousov, poliţistul Tudor Brădescu a fost snopit în bătăi şi apoi ars de viu doar pentru faptul că era angajat al Ministerului de Interne. Poliţistul I. Smocvin, din cauza bătăilor şi maltratării deseori pierzându-şi cunoştinţa, n-a avut parte de ajutor medical. Aflându-se „la un pas de moarte”, a fost eliberat de înşişi „gardiştii, îngroziţi de propriile crime”. Un poliţist, Saşa, şi un vameş, Chirilov n-au fost în stare să îndure toate fărădelegile şi şi-au ieşit din minţi”, sunt câteva amănunte succinte.
De atrocităţi nu au fost feriţi nici localnicii paşnici. „Pe întreg parcursul conflictului, separatiştii intrau nestingherit în casele oamenilor paşnici, devastându-le şi jefuind populaţia. Luau tot ce găseau, de la fructe şi legume, până la lucruri de preţ, nemaivorbind de băutură; împuşcau câinii, rupeau gardurile cu blindatele, arestau şi împuşcau oamenii în stradă, în văzul lumii, din simplu motiv că nu le plăcea ceva la ei. Îşi băteau joc de localnici, impunându-i să se târâie pe brânci, în timp ce râdeau în hohote de asemenea «distracţii». Astfel, au dispărut sute şi sute de oameni. La Corjova, şi-au bătut joc de o fată de 14 ani. Pe cei arestaţi rudele îi găseau «legaţi cu sârmă, morţi pe la marginile de drumuri, prin tufari, prin semănături ori aruncaţi în Nistru, cu pietre legate de mâini şi de picioare». În subsolurile speciale ale separatiştilor, oamenii care le păreau suspecţi erau torturaţi, li se tăiau mâinile, urechile, stăteau ore în şir legaţi cu frânghia de picioare, spânzuraţi cu capul în jos, până li se scurgea sângele în cap”.
Ucişi şi jefuiţi în timp ce se întorceau de la muncă
Au fost torturaţi şi ucişi şi oameni care, pur şi simplu, treceau prin zonă. „Astfel, în noaptea de 19 martie 1992, gardiştii au reţinut, la gara feroviară, un grup de constructori-zidari care se întorceau de la muncă. După ce, împreună cu lucrurile personale şi actele, acestora li s-au «confiscat» 39.000 ruble (echivalentul a 18.000 dolari S.U.A.), ei au fost «chinuiţi şi bătuţi până la sânge», ulterior cadavrele lor fiind găsite în Nistru”, mai relatează istoricul Eduard Boboc. Există şi alte mărturii culese de istoricul basarabean.
Răstignit de separatişti
Una dintre ele arată cum legat de picioare şi spânzurat de creanga unui copac, prizonierul Tudor Ciorap „atârna cu capul în jos. Sângele cald picura şi ţărâna maternă i-l înghiţea setoasă.
L-au bătut, i-au dat foc, au aruncat cu cuţitele în trupul lui, dar el nu mai simţea acum nici o durere. Încerca să memorizeze tabloul din jur şi nu mai înţelegea: el atârnă cu picioarele în sus sau lumea e întoarsă cu capul în jos. Cizme, arme, voci de bărbaţi turmentaţi, mutre de muieri nedormite. Ochii i s-au închis, iar ţărâna continua să-i soarbă picăturile roşii ca şi cum din tot sângele, vărsat prin această curte, al lui era cel mai cald, cel mai dulce…” Ovidiu Şeremet a fost strangulat chiar la locul de muncă, la uzina „Electroaparataj”. Poliţistul Valentin Purice, „arestat” doar pentru că era poliţist şi „fascist român”, a fost torturat, schingiuit şi „răstignit pe cruce, ca Iisus Hristos”, ţinut în beciurile de tortură şi omorât mişeleşte: împuşcat în tâmplă, pe faţă arzându-i-se steaua sovietică.
Peste două zile, corpul lui neînsufleţit, „cu două împuşcături în cap, cu mâinile şi picioarele găurite de cute metalice”, a fost găsit în apele Nistrului. Pe un oarecare Boris, din Malovata Veche, tată a mai mulţi copii, „l-au scos noaptea din casă, l-au bătut, i-au scos un ochi, i-au rupt mustaţa şi l-au îngropat de viu”. Oamenii care s-au repezit acolo să-l dezgroape spun că pământul aruncat peste el mişca încă. Cadavrul Valentinei Cazacu, pe care gardişii au aruncat-o în stradă tocmai de la etajul cinci, şi n-a fost recuperat de mama îndurerată a acesteia, care intenţiona să plece după resturile trupeşti ale fiicei de la Căuşeni la Tiraspol prin Odessa. Mărturisind că a pierdut foarte mulţi prieteni pe câmpul de luptă, locotenentul-major Anatol Caraman şi-a amintit de un echipaj întreg ars de viu într-o maşină blindată şi de cinci combatanţi găsiţi cu limbile rupte”, mai relatează istoricul basarabean.
