Savantul Onisifor Ghibu a contribuit la punerea bazelor învăţământului superior românesc din Transilvania şi din Basarabia.
Doctor, din 1909, al Universităţii din Jena, Onisifor Ghibu, născut în 1883 în Săliştea Sibiului, localitate care a dat şase academicieni, a lăsat în urma lui o operă copleşitoare: a tipărit în timpul vieţii peste 100 de titluri de cărţi şi broşuri, pe teme de pedagogie, educaţie, religie.
El s-a ocupat de organizarea şi susţinerea a peste 3.000 de şcoli româneşti din Ardeal, înainte de Marea Unire. Ca apoi, în 1919, să preia şi să reorganizeze Universitatea din Cluj, al cărei profesor a devenit.
El a avut un rol hotărâtor şi în modernizarea vieţii culturale, de învăţământ şi a celei politice din Basarabia, pe atunci provincie românească, de care răspundea în conducerea ASTRA.
Astfel că el a înfiinţat acolo, în anii 1926-1927, „Astra Basarabeană” şi i-a expus primului ministru de atunci, Alexandru Averescu, problemele Basarabiei.
„Părintele” Universităţii din Chişinău
Onisifor Ghibu a susţinut ideea înfiinţării unui institut superior de agricultură la Chişinău. El a plecat de la constatarea că institutul cu acest profil din Iaşi era frecventat de studenţi care erau, în proporţie de 95%, din Basarabia. Demersul său a venit în contextul în care autorităţile locale din Chişinău insistau pentru înfiinţarea unei facultăţi de teologie ortodoxă. Însă Onisifor Ghibu a recomandat să fie lăsată teologia pe planul doi al priorităţilor. În pledoaria sa pentru o universitate care să includă un institut de agronomie la Chişinău a adus şi un alt argument forte: „Ruşii au creat Republica Moldovenească bolşevică, dincolo de Nistru, iar noi trebuie să răspundem printr-o instituţie puternică, care să impună şi celor aproape un mi-lion de fraţi rămaşi sub «sugestiile» celui mai periculos dintre vecini”.
De altfel, este semnificativ cum semna Onisifor Ghibu scrisorile sale către autorităţiile române: „profesor la universitatea din Cluj, comisar general al ASTREI pentru Basarabia, directorul ziarelor România Nouă şi Cuvânt moldovenesc din Chişinău, senator de Orhei”. Aceasta nu dintr-o vanitate sau megalomanie, ci pentru a atesta răspunderile care şi le-a asumat şi cu care a fost încredinţat. Şi tot el este omul care a dus la Chişinău şi prima tipografie românească care a permis trecerea, treptată, la grafia latină. De asemenea, împreună cu fiul său, Octavian O. Ghibu, au adus cărţi în limba romănă şi au pus bazele unei biblioteci publice româneşti. La care, după 1989, prin conlucrarea bibliotecilor judeţene din Cluj, Bistriţa, Târgu-Mureş şi Alba Iulia, s-a adăugat înfiinţarea celei de a doua mari biblioteci publică donată de români, numită „Transilvania”, la inauguarea căreia a fost de faţă şi semnatarul acestui text. Onisifor Ghibu a înfiinţat şi Partidul Naţional Moldovenesc, înainte de anul 1918, partid care a jucat un rol hotărâtor în procesul de unire cu regatul României. Şi pentru toate acestea şi alte fapte mai puţin ştiute, basarabenii l-au omagiat pe Onisifor Ghibu şi pe fiul său Octavian. La 31 mai 1998 au dezvelit un monument închinat amintirii lor.
Răzbunarea comuniştilor
Dar, după 1944, comuniştii şi ocupanţii sovietici s-au răzbunat crunt pe academicianul Onisifor Ghibu. L-au internat timp de peste opt luni în lagărul de la Caracal. Apoi l-au dat afară din universitate, în casă i-au repartizat cu chirie doi ofiţeri de securitate, i-au tăiat apoi pensia şi altele. La memoriile adresate de Onisifor Ghibu „prietenului” din tinereţe, dr. Petru Groza, devenit premierul „sovietic” al României, acesta nu i-a răspuns, iar când au dat faţă în faţă în curtea Mitropoliei ortodoxe din Sibiu, premierul l-a anunţat cinic că este pe lista celor care au pornit războiul cu URSS şi că problemele lui mai suportă amânare…
Scrisoare către Hruşciov
Dar cum Onisifor Ghibu nu era omul care să se lase cu una cu două, a trimis o scrisoare, în 1956, liderilor sovietici N.S. Hruşciov şi N.I Bulganin, cărora le-a cerut să revizuiască problema Basarabiei. Acest gest i-a adus cinci ani de închisoare efectuată la Făgăraş, cunoscută prin regimul aspru la care erau supuşi deţinuţii. E drept că, pe patul de moarte, Petru Groza, care avea, probabil, mustrări de conştiinţă, l-a amnistiat pe Onisifor Ghibu. Dar mizeriile materiale au continuat până aproape la moartea sa, intervenită în 31 octombrie 1972.
