4.5 C
București
luni, 11 noiembrie 2024
AcasăSportAtletismLibertate, Egalitate, Sexualitate

Libertate, Egalitate, Sexualitate

Mai ’68: 40 de ani de la asa zisul romantism al studentilor parizieni

Mai mult decat a aminti de un episod din istoria Frantei, Mai 68 reprezinta eticheta aplicata unui deceniu de schimbari profunde in aproape intreaga lume (din motive care vor fi discutate intr-un alt articol, Romania anilor ’60 intra in categoria statelor, extrem de putine de altfel, in care initiativa unui Mai ’68 nu apartine segmentelor muncitoresti sau studentesti ale societatii, ci autoritatilor comuniste). De o parte si de alta a Cortinei de Fier, la fel ca si in tarile nealiniate (apartinand asa-numitei lumi a treia), anii ’60 sunt teatrul de desfasurare a unor miscari sociale de profil, accent si program sensibil diferit. in Statele Unite se desfasoara miscarea pentru drepturile civile. Actorii acesteia sunt in principal studenti, iar protestele se indreapta impotriva birocratiei universitare. In Franta, Italia sau Argentina studentii protesteaza alaturi de muncitori, iar obiectul nemultumirii se inspira din gandirea socialista. in Cehoslovacia si Polonia mai ales, studentii iau initiativa revoltei indreptata catre natura represiva a guvernarii. in mod similar, fiecare miscare s-a incheiat intr-un mod specific: francezii s-au intors la lucru, cehoslovacii au fost invadati de sovietici, soldatii americanii au revenit acasa dupa "calatoria" vietnameza, iar in Germania si Italia lupta s-a continuat prin celulele teroriste.

 

Intr-o buna masura, protestele izbucnite in anii ’67 si ’68 traduc eruptia unui lant de schimbari sociale care incep o data cu sfarsitul razboiului si stabilizarea fragila a lumii intr-o dialectica prieten – dusman, bun – rau (Occidentul democratic condus de SUA si Orientul totalitar condus de Uniunea Sovietica). In Occident aceste schimbari sociale cunosc un ritm poate nu atat alert, cat complex in substanta (revizuirea marxismului, reconsiderarea traditiilor, stabilirea unor noi raporturi sociale). Planul Marshall ajuta insanatosirea economiilor nationale dupa proba de foc a razboiului si primul semn al imbunatatirii vietii s-a vazut in explozia demografica (baby-boom). In anii ’60 generatia baby-boom isi sarbatorea majoratul. Pentru prima data acesti tineri dobandesc o constiinta de sine. Generatia nu mai este doar un concept sociologic menit sa denumeasca cohortele de nou nascuti la o anumita data, ci devine un concept cultural, politic, inzestrat cu propria identitate (construita in mare parte prin opozitie fata de cele de dinainte). Un rol esential in autoconstientizare l-a jucat televiziunea. Acesti tineri apartin celei dintai generatii care in cea mai mare parte a ei a crescut cu televizorul in casa (alt semn al prosperitatii economice si libertatii de gandire, interzisa din ratiuni multiple si nu greu de inteles in Est). in felul acesta au trait in mod comun experientele publice ale oranduirii post-belice: decolonizarea, momentele calde ale razboiului rece (razboiul din Indochina, criza rachetelor din Cuba, razboiul din Vietnam), conflictul din Israel. Pentru prima data invatamantul universitar capata proportii de masa. De pe bancile universitatii, tinerii deprind instrumentele cu care asculta si, in egala masura, se implica in marea dezbatere intelectuala a anilor ’60. Daca tipologia protestelor se contureaza in functie de specificitatile locale sau nationale, conceptele majore ale acestei dezbateri intelectuale ii uneste. Dincolo de explicatiile sociologice, anii ’60 cunosc un amplu proces de revizuire intelectuala a marxismului. Erodarea stalinismului ca urmare a mortii lui Stalin si a discursului secret al celui de-al XX-lea Congres al PCUS prin care Nikita Hrusciov a denuntat cultul personalitatii si victimele terorii staliniste a produs, intr-un mod simultan, despartirea multor intelectuali de Uniunea Sovietica si reintoarcerea la sursa pentru a descoperi sensul pur al marxismului (textul este obsesia intelectutala a soixante-huitard-ilor). Intr-o mare masura, actorii protestelor anilor ’60 muta teoria intelectuala in strada. Dincolo de implicatiile imediate ale actiunilor acestora, prezentul lor egaleaza modernitatea noastra. Reusind sa prezinte stalinismul ca aberatie a marxismului si nu consecinta fireasca a acestuia (asa cum alti intelectuali, e adevarat in minoritate, precum Leszek Kolakowski au facut-o), Mai ’68 i-a salvat pe Karl Marx si Friedrich Engels de la judecata istoriei. Le-a salvat opera in sensul in care, spre deosebire de Mein Kampf al lui Adolf Hitler, nu este interzis sa te intorci la Manifestul Partidului Comunist pentru a elabora un program de actiune in prezent. in acelasi timp insa, i-a "spart" intr-o multime de interpretari si directii de actiune care intr-un mod superficial au fost denumite prin "Noua stanga" sau "Eurocomunismul". Miscarile sociale izvorate din anii ’60 precum feminismul, ecologismul, pacifismul, anti-globalizarea exploateaza conceptele marxismului, insa in acelasi timp adauga elemente de gandire liberala sau crestin democrata. Gulagul fizic a disparut, insa a ramas cel mental. Desigur, ar fi nedrept ca protestele sa fie privite intr-o optica conspirativa. Multi dintre tinerii care s-au afisat alaturi de maoisti, trotskisti, anarhisti sau anarho-libertarieni au adaugat in praxisul revolutionar ingrediente romantice de exaltare a unei lumi care va sa vina (desigur nu in cerul pe care l-au exclus, ci pe pamant). Asa cum spune Jean Sévillia, acest tineret a fost luat ostatic de teroristii intelectuali, acei filosofi care au fost mereu gata de actiune: Jean Paul Sartre fost stalinist si multi altii care vor fi discutati mai tarziu (Sévillia, p. 78). Pentru a fi inteles in profunzimea sa, Mai ’68 trebuie privit cu precautie acceptand in egala masura sinceritatea si perversitatea sa. In afara de a fi o eticheta, este un mit, mai degraba un fals mit, si ca orice mit are nevoie de un tratament nepartinitor sau, altfel spus, eliberat de orice prejudecati.

 

O obsesie revolutionara cu efecte anarhice

 

Mai ’68 francez
Ambiguitatea acestei formule incurca. Daca se exclude valoarea de simbol a conceputului Mai ’68 despre care am vorbit mai sus, atunci Mai ’68 francez este un pleonasm. El a fost doar francez. in ciuda unor trasaturi comune cu alte miscari in desfasurare sau incheiate la acea data, luna mai a anului 1968 din Franta nu cunoaste o alta dublura, oricat de fidela. Din acest motiv, in randurile de fata prin Mai 68 voi intelege doar evenimentele desfasurate in Franta. Cauzele si faptul ca el reuseste performanta de a concentra aproape toate tendintele anilor ’60 (miscari pentru drepturile omului, proteste contra guvernului, in paralel cu angajarea, deopotriva intelectuala si practica, a revizuirii marxismului si asumarea unei consistent adaos de romantism si sincera naivitate) il face sa fie unic si, in egala masura, reprezentativ pentru spiritul epocii.

"Este interzis sa interzici"
Perceptia lui Mai 68 in posteritate este viciata de lipsa consensului. Fara a-i lua in discutie pe acei soixante-huitards care acum sunt lideri politici (Daniel Cohn-Bendit este co-presedintele gruparii ecologiste din Parlamentul European), sau intelectuali publici (André Glucksmann, de pilda), interpertarea evenimentelor lui Mai ’68 are doar autori individuali. Nicolas Sarkozy si-a inceput mandatul spunand ca Mai ’68 e responsabil pentru decaderea actuala a Frantei cu toate ca comportamentul il recomanda drept copil reusit al lui Mai.

Daca felul in care Mai ’68 ar trebui interpretat suscita un dezacord general, cauzele se bucura de consens. In afara celor generale descrise anterior, Mai 68 se explica prin stilul autoritar de conducere al Generalului de Gaulle, Les Trentes Glorieuses (perioada de crestere economica pe parcursul intervalului 1945 – 1975) care au alimentat frustrarile depotriva ale muncitorilor (nemultumiti de modul de distribuire sociala a bunastarii) si studentilor (amenintati de somaj deoarece piata muncii nu reusea sa absoarba numarul mare de absolventi care in 1968 era colosal; numarul studentilor francezi il depasea pe cel al englezilor, vest germanilor si belgienilor luati impreuna). Aceasta serie de factori a creat contextul pentru reconvertirea evenimentelor intr-un protest impotriva valorilor traditionale ale societatii franceze. Aici este momentul si locul in care grevistii (muncitori, dar mai ales studenti) se intalnesc cu filosofii revizionisti. Generatia clocotitoare a tinerilor se individualizeaza nu doar prin sine, ci si prin opozitia fata de cele mai in varsta (Reynolds, p. 3).

Scanteia revoltelor are loc in universitate, cu ceva vreme inainte de mai. Pe 8 ianuarie 1968, Ministrul Tineretului si Sportului vine la Nanterre (cel de-al X-lea corp al Universitatii din Paris, inaugurat in 1964, exact cu scopul primirii membrilor generatiei baby-boom care atunci se pregateau pentru studentie si care va deveni mediul cel mai permeabil ideilor revizioniste de stanga, situat la periferia urbei pariziene) cu scopul de a inaugura o piscina in campus si a lansa Cartea Alba a educatiei. Cu exact doi ani inainte, in 1966, Uniunea Nationala a Studentilor din Franta publicase brosura "Despre mizeria din mediul studentesc", o lucrare care furniza date factuale de necontestat intr-o interpretare ideologizanta. Inspiratorii acesteia se numarau in mare parte printre membrii Internationalei Situationiste, o organizatie infiintata in 1957 care imbina idei desprinse din marxism si avangarda franceza (dadaism, suprarealism). Guy Debord, liderul informal al acesteia, impreuna cu colegii sai considera ca au jucat un rol central in teoria lui Mai ’68 si au detinut majoritatea in comitetul de ocupare a Sorbonei. Pasiunea revolutionara a situationistilor a urmat o logica dialectica: totul sau nimic, mai exact revolutia sau nimic.

Contrastul dintre indispozitia resimtita de studenti ca urmare a supraefectivelor, insuficienta locurilor de munca, sistemul de casta al corpului didactic si metodele invechite de predare (Sévillia, p. 78) si imaginea prezentata de oficialii guvernamentali a fost picatura care a umplut paharul. Totusi, acesta nu se va varsa decat patru luni mai tarziu. Pe 8 ianuarie insa, Daniel Cohn-Bendit contesta solemnitatea momentului. intreruperea discursului unui ministru era de neimaginat in Franta gaullista. La fel de inedita a fost si revendicarea lui Cohn-Bendit care, o data agreata de colegi, i-a adus pe studenti in jurul unei solicitari comune: incuviintarea baietilor de a putea intra in caminele fetelor. Nimic nu putea fi mai captivant pentru multimi si cu mai mare forta mitologizanta decat folosirea unei interdictii de natura sexuala ca simbol pentru opresiunea politica si culturala. inainte ca evenimentele sa ajunga in luna Mai, un moment important s-a petrecut pe 22 martie cand un grup de 150 de studenti organizati in diferite grupari de extrema-stanga care putin mai tarziu avea sa devina "Miscarea din 22 martie", ocupa Universitatea Paris X sau Nanterre. Mai ’68 debuteaza in ziua a doua cand autoritatile decid inchiderea Nanterre, ferment al miscarii protestatare. Cei mai multi autori impart cursul evenimentelor in trei etape: criza studenteasca (din 3 pana in 13 mai), criza muncitoreasca (din 14 pana in 27 mai) si, in fine, criza politica desfasurata pe parcursul ultimelor trei zile care se expune drept consecinta sau, mai potrivit spus, corolar al primelor doua. impartirea unui eveniment precum cel din mai sus in etape succesive, pe de o parte, ajuta intelegerea mai buna a felului in care revolta a patruns in toate straturile societatii (lucru destul de rar intalnit in rest), insa, pe de alta parte, expune riscului de a le percepe separat de fazele de dinainte sau dupa (Reynolds, p. 5). Cat de mult primele doua etape s-au suprapus ramane obiectul polemicii istorice. Exista autori de parere ca ca cele doua a fost separate in ciuda studentilor maoisti si a discursurilor fara punct si virgula ale lui Jean Paul Sartre (se spune ca a fost apostrofat chiar de catre multime cu indemnul "Mai pe scurt!") care le vedeau impreuna. Alti autori sustin ca cele doua au fost unite de idealuri comune (in masura in care se accepta orice alta versiune a evenimentelor decat cea a Partidului Comunist Francez potrivit careia muncitorii nu au avut doar solicitari economice de genul "Paine si unt"), iar militantismul tinerilor muncitori din industria producatoare de automobile (motorul economiei franceze din acel timp) a ridicat puntea de legatura dintre studenti si muncitori. Sigur insa este faptul ca cele doua revolte comporta o tipologie separata. In timp ce solicitarile muncitorilor erau mai concrete, cele ale studentilor erau mai obscure, chiar filosofice (exprimate in sloganuri). Daca studentii nu au tulburat cu nimic linistea guvernului, strangerea muncitorilor in cea mai mare greva din istoria Frantei (peste 10 milioane de grevisti, adica doua treimi din populatia activa a Frantei) a speriat cel mai tare guvernul. Este foarte probabil ca fara ralierea muncitorilor, etapa politica sa nu fi avut loc, iar cursul evenimentelor sa fi fost, in consecinta, altul. Astazi, revolta muncitorilor este uitata, iar cea a studentilor comemorata.

"Fii realist, cere imposibilul!"
In acelasi timp, este greu de crezut ca revolta muncitorilor ar fi avut acelasi profil fara scanteia studenteasca. De fapt, in aceasta prima faza are loc transformarea evenimentelor intr-o miscare sociala. in afara zilei de 2 mai cand in Cartierul Latin se desfasoara audierea activistilor de la Nanterre (in acest context cuvantul de activist se umple cu continut) ceea ce favorizeaza cresterea agitatiei in Paris, o alta data demna de retinut este cea de 10 mai cand are loc "noaptea baricadelor" prin care studentii au folosit masini si piese din paviment pentru a construi baricade impotriva fortelor de ordine si care mai tarziu va servi drept sursa de inspiratie pentru productii literare sau muzicale (de exemplu, melodia Rolling Stones, Street Fighting Man). In aceasta "noapte a baricadelor", trei elemente s-au suprapus pentru a articula miscarea sociala: natura opresiva a interventiei politiei, reactia vehementa a studentilor si simpatia celorlalti parizieni cu cauza lor (Matt Perry). in timpul protestelor, adesea au scandat alaturi de ei sau le-au dat mancare si apa. Atmosfera pe care Bendit Cohn o descrie astazi nu poate fi separata de traditia franceza a revolutiei pe care Jacques Julliard o vede drept "ritual de trecere". in vreme ce in Marea Britanie separarea de mentalitatea traditionala s-a facut gradual si intr-un mod pasnic pe parcursul unui deceniu, fiind delimitata de Chatterley si primul cantec al Beatles, in Franta trecerea de la represiunea sociala si sexuala tipica anilor ’50 la libertatea anilor ’70 s-a facut violent, intr-o mare proportie pe durata a doar 6 saptamani. Forta romantica a "revolutiei" lui Mai ’68 privita de Raymond Aron (probabil singurul autor lucid al evenimentelor s-au reflectat in paginile excelentei carti "La révolution introuvable") ca teatru stradal a venit din resuscitarea amintirii unei alte nopti a baricadelor, purtata tot de catre tineri, in 1848. De fapt, nici muncitorii nu vor uita ca si ei au facut o "revolutie", in 1936, sub indrumarea Frontului Popular condus de Léon Blum. Mai ’68 este privit un arc peste timp care-i uneste pe studenti si muncitori in pasiunea comuna a revolutiei. Pentru Franta, pentru stanga franceza si stanga in general asa-zisul mit al revolutiei se numara printre documentele fondatoare.

Atitudinea fata de protestatari este, negresit, una din caracteristicile critice ale crizei. Folosirea fortei pentru a pune capat miscarii revolutionare s-a tradus in raniti si chiar trei morti. Intrebarea esentiala priveste raportul dintre masurile coercitive ale fortelor de ordine, legitime din punct de vedere constitutional, si gravitatea crizei. Altfel spus, au actionat acestea disproportionat sau in acord cu gravitatea situatiei? O intrebare de acest gen desigur nu-si va gasi raspunsul in aceste pagini, insa se cuvine subliniat faptul ca aparatul de mentinere a ordinii a celei de-a cincea republici nu se bucura de o buna reputatie. Coruptia morala a statului exprimata in amploarea brutalitatii s-a vazut cel mai bine in razboaiele de pe frontul algerian. Multi dintre tinerii soixante-huitards se antrenasera deja prin opozitia fata de razboiul din Algeria si solidarizarea cu Miscarea Nationala de Eliberare. Daca de la infiintarea in 1946 UNEF-ul se situa undeva in zona dreptei culturale si politice, 1956 a condus la polarizarea opiniei si in final schimbarea cursului UNEF catre stanga pana cand, in 1961, minoritatea de dreapta se separa fondand Federatia Nationala a Studentilor din Franta (Sévilla, p. 76).

Folosirea fortei pentru inabusirea "revolutiei" i-a provocat pe studenti. Spre deosebire de ideologii maturi aflati in penumbra activa de interventia trupelor sovietice in represiunea revolutiei din Ungaria, ei au declansat procesul de construire a Noii Stangi prin relectura lui Marx si Engels. De aici s-a nascut obiectul legitim al contestarii autoritatii, una din sintagmele cheie ale lui Mai ’68.

Inainte de a trece la discutarea, sub o forma conclusiva, a principiilor lui Mai ’68, cateva cuvinte despre faza politica. Saptamana ultima a lunii lui florar a cunoscut o escaladare a protestelor si totodata a crizei statului. Pe 29 mai Generalul de Gaulle paraseste Parisul refugiindu-se in cunoscuta statiune germana Baden-Baden. Ramane un cvasi-mister de ce generalul a luat o astfel de masura. Dincolo de marturisirea facuta primului-ministru Pompidou (o figura rationala in toiul unor evenimente care-si pierdeau ratiunea si a carei popularitate se afla, prin urmare, in continua crestere) ca pentru prima data a fost speriat, se crede tot mai mult ca miscarea lui de Gaulle a fost o alta expresie a abilitatii sale exceptionale. Trei posibile explicatii s-au oferit acestui gest: generalul percepea ca nu are nici o alta optiune decat sa renunte la functie (printre cerintele protestatarilor se afla si "Adieu, de Gaulle!"), teama unei lovituri de stat si o lovitura de teatru executata intr-un mod desavarsit (Reynolds, p. 17). Contrar opiniei de atunci potrivit careia plecarea lui sublinia criza de autoritate, de fapt seful statului s-a asigurat ca armata i-a ramas loiala. Discursul rostit la revenirea in Champs d’Elysée cu o zi mai tarziu prin care a dizolvat Adunarea Nationala si a organizat noi alegeri a fortat stanga reformista sa ceara oprirea protestelor, iar pentru prima data fortele de dreapta a reusit sa mobilizeze pe strada cel mai mare numar de oameni. Diviziunile din randul stangii a permis victoria in alegeri a partidului gaullist. Acest lucru justifica faptul ca protestatarii au pierdut politic, insa au castigat cultural.

Unde a esuat 1789, reuseste 1968
Mai ’68 ca revolta impotriva autoritatii si insasi a notiunii de autoritate reprezinta grila potrivita de lectura a evenimentelor. Doua figuri au fost in mod insistent evocate ca simbol al autoritatii si obiect al protestului: de Gaulle si Papa. Evocarea primeia exprima opozitia fata de autoritate, iar a celei de-a doua, impersonala aproape, impotriva conceptului de autoritate si conservatorism. De Gaulle si Papa sugereaza caracterul dublu al lui Mai 1968: natura politica si cea spiritual-culturala, dimensiunea franceza si dimensiunea globala a evenimentelor in derulare la acel timp. La fel ca si in 1968, in 1848 un alt tanar il amintea pe Papa alaturi de tar ca obiect al nemultumirii. Chiar daca avea 30 de ani, deci putin mai in varsta decat tinerii lui ’68, Karl Marx tot tanar ramanea. Iata cum incepe "Manifestul Partidului Comunist": "O stafie bantuie prin Europa – stafia comunismului. Toate puterile batranei Europe s-au unit intr-o sfanta haituiala a acestei stafii: Papa si tarul". Pentru a gasi un ethos evenimentelor din Mai 68 nu trebuie inceput cu Manifestul Partidului Comunist. Trebuie mers chiar mai departe, spre Revolutia Franceza. Soixante-huitarzii nu au uitat ca si revolutia din 1789 tot tineri in majoritatea lor au facut-o si tot niste filosofi i-au construit teoria. Numai ca teoreticienii lui ’89 nu pot fi comparati decat partial cu cei din ’68. Intre timp aparuse si se dezvoltase intelectual Karl Marx. Nu i-am fi vazut pe iluministi semnand manifeste pentru decriminalizarea actelor sexuale cu minori (pedofilie) asa cum au facut-o Louis Althusser (care la fel ca si in cazul lui Nietzsche, cea mai citata parte a operei a fost scrisa in perioadele de nebunie, agravate in ultimii ani atat de mult incat si-a ucis propria sotie), Jacques Derrida sau ca vesnic-tanarul si mereu-gata-de-actiune Jean Paul Sartre (Sévilla, p. 89). Dar intr-o mare masura, consider ca ceea ce nu s-a reusit in 1789, s-a izbutit in 1968. Revolutia franceza a facut doar o schimbare institutionala. Franta, in marea parte inca rurala, a pastrat spiritul si mentalitatea Vechiului Regim. Contestarea autoritatii si resuscitarea utopiei egalitare (studentii considerau profesorii inutili dorind ca ei sa conduca universitatea, la fel cum muncitorii intentionau sa se autogestioneze in fabrici) merg mana in mana cu exacerbarea individualismului si a relativismului. Binele si raul nu au o existenta autonoma si se definesc doar in functie de circumstanta, individul este facut pentru a trai intr-un prezent continuu (aici si acum). Nu intamplator protestele au debutat prin contestarea interdictiei baietilor de a intra in caminele de fete. Deopotriva cu sloganul "Este interzis sa interzici!", "Oferiti-va placere fara piedici" arata ca manifestantii lui Mai ’68 il citisera pasionant de Wilhelm Reich, psihnanalist german de orientare freudiano-marxista. Afirmarea libertatii sexuale si cultul corpului se traduc in izbucnirea miscarii feministe care separa maternitatea de sexualitate si pleaca de la premisa ca rolurile masculine si feminine nu sunt fixate de la natura, precum si unul dintre cele mai rasunatoare procese ale secolului XX francez (comparabil cu oarecum cu afacerea Dreyfus de la sfarsitul secolului XIX) prin care, in 1971, avortul este depenalizat (Sévilla, pp. 90 – 91). Delimitandu-se si chiar opunandu-se in mod categoric Partidului Comunist Francez si sindicatelor muncitoresti (care constranse intre fidelitatea fata de Uniunea Sovietica si dorinta fireasca de a vocaliza protestul stradal, au jucat un foarte nereusit rol dublu), protestatarii au semnat actul de nastere al Noii Stangi, in esenta un marxism deculpabilizat de excesele staliniste. Dupa 40 de ani se poate doar specula asupra faptului daca Mai ’68 era previzibil sau putea fi evitat. Ce conteaza este ca a creat o stare de spirit, cea a activistului social, care refuza sa accepte ca se poate insela. Ar fi, totusi, nedrept daca miscarile sociale izvorate din acest moment (feminism, ecologism, pacifism etc) ar fi privite integral intr-o optica negativa (un crestin, de pilda, va accepta cu dificultate ideea ca sexul sau culoarea pielii poate fi un criteriu de restrangere a unor libertati oferite de Dumnezeu oamenilor). Problema apare doar atunci cand adeptii acestora refuza ca pot gresi, privesc fiecare clipa ca o necesara ruptura de trecut si se opresc din reflectia asupra consecintelor faptelor lor. Max Weber vorbea despre etica intentiei si etica consecintei. Inaintea lui, Dante spunea ca drumul catre iad este pavat cu bune intentii. Multi sunt bineintentionati, insa putini gandesc urmarile metodelor de aplicare a bunelor intentii. intr-un fel sau altul, cu parere de rau si cu luciditate marturisind, fiecare dintre noi este un copil al lui Mai ’68.

Bibliografie

– Perry Matt, May 1968, across the Decades
– Reynolds Chris, MAy 68: A Contested History
– Sevilla Jean, Terorismul intelectual, Humanitas, Bucuresti, 2007

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă