Printre personalităţile care se regăsesc în arhivele „instanţei” jurnaliştilor se numără Pamfil Şeicaru, Victor Eftimiu ori Octavian Goga.
Conf. univ. dr. Marian Petcu, fondatorul Asociaţiei Române de Istorie a Presei şi redactor-şef al revistei cu aceeaşi denumire, a publicat un text intitulat ,,Juriul de onoare, prima instanţă de judecare a jurnaliştilor”, analizând cazul Sindicatului Ziariştilor din Bucureşti. Încercăm, aşadar, o sinteză a acestui text, preluând doar unele cazuri cu învăţămintele de rigoare pentru tinerii jurnalişti de azi, dar şi pentru opinia publică ce poate observa, astfel, că organele asociative ale jurnaliştilor interbelici luptau pentru dreptate şi adevăr şi în interiorul profesiei.
Umoristul Bacalbaşa, cu interese în legea chiriilor
Ei bine, în faţa „Juriului de Onoare”, ca primă instanţă de judecată a jurnaliştilor, au compărut mai multe personalităţi din presa timpului. Iată-l pe Constantin Bacalbaşa, învinuit de Anton Camburopol că, participând la elaborarea legii chiriilor, a lăsat să planeze asupra lui anumite suspiciuni. Juriul l-a pedepsit cu avertisment, chiar dacă doi membri au cerut suspendarea lui din sindicat.
Juriul a dezbătut şi cazul lui Bartolomeu Cecropide contra ziarului ,,Dacia”, de unde a fost concediat. „Sentinţa” juriului a fost ca „Dacia” să-i plătească salariul pe trei luni şi acesta să-i fie achitat din buzunarul şefului.
Pamfil Şeicaru, acuzator şi acuzat
Sigur, au fost şi alte procese de acest fel. Pamfil Şeicaru, ziarist foarte cunoscut în epocă, a chemat în faţa Juriului de Onoare ziarul „Viitorul”, ziarul PNL, care insinuase că el ar fi încercat un şantaj împotriva lui C. Banu, ministrul Artelor, dar juriul a considerat sesizarea ca neîntemeiată, insinuarea nefiind intenţionată… Iată, însă, şi un atac dur apărut în ziarul „Carpaţi” (din Braşov), în care scrie despre „atitudinea şantajiştilor de la Gazeta Transilvaniei, prin care lovesc în prestigiul şi cinstea me”, scrie Virgiliu St. Iosif, directorul ziarului „Carpaţi”, solicitând chemarea în faţa juriului a lui a A. Tisescu, directorul ziarului, şi a redactorului Karnabat, care au criticat existenţa cinematografului din incinta teatrului.
Pamfil Şeicaru a avut, la rândul său, şi alte procese asemănătoare, condeiul lui fiind extrem de acid. Unul a fost cu Corneliu Moldovanu – directorul general al teatrelor -, acuzat de necinste, într-un articol publicat de Pamfil Şeicaru în „Cuvântul”, intitulat: „Neruşinarea de la Teatrul Naţional: «Meşterul Manole» de V.Eftimiu…” Pamfil Şeicaru considera că balada respectivă ,,aşteaptă un poet mare, capabil să desprindă din creaţia primitivă sensul metaforic al simbolului.(…) În loc de marele poet a venit o neruşinată haimana balcanică spre a suplini ideaţia mistică prin scamatoria de borfaş, poezia prin trăncăneala monotonă de flecar; Victor Eftimiu a scuipat, cu concursul bovin al direcţiei Teatrului Naţional, pe legenda Meşterului Manole. Evident, concursul nu s-a mărginit numai la un azil pentru o mascaradă, ci la o contribuţie de 2.000.000 de lei (…) pentru a se înlesni o profanare”. Sentinţa juriului a fost o împăcare amiabilă între Moldovanu şi Pamfil Şeicaru… Sau, cum am zice azi: „Interesul poartă fesul”… Pamfil Şeicaru, de altfel, nu l-a iertat nici pe Octavian Goga, în urma unui articol apărut în revista „Ţara noastră”, director fiind poetul. În revistă se publicase textul „Înjurii şi tămâie”, în cuprinsul căruia se scria, între altele că „Al. Lapedatu – actualul şi, în curând, fost ministru al Cultelor şi Artelor”. „Cuvântul”, un ziar din Braşov condus de Pamfil Şeicaru, a dus o furibundă campanie în acest sens, iar pe Alexandru Lapedatu l-a numit şi ,,omul de cenuşă”, adică „cel care, urmărind să scape de lătratul javrelor, le-a astupat gura cu câte un oscior”… S-a cerut convocarea Juriului de Onoare, dar – scrie universitarul bucureştean, Marian Petcu, autorul textului rezumat de noi-, nu a găsit urmele evoluţiei cazului în arhivele cercetate… O lecţie pentru generaţia de azi a jurnaliştilor, despre modul direct în care se atacau subiectele delicate, când se pare pamfletul – gen cam dispărut azi – făcea deliciul cititorilor.
În perioada interbelică, în mass-media românească au existat unele derapaje deontologice, unele asemănătoare cu ceea ce se întâmplă cu televiziunile „de ştiri” de azi, aservite Puterii. Însă jurnaliştii interbelici şi-au creat propriile lor mecanisme de protecţie, iar personalităţi precum Pamfil Şeicaru au fost nevoite să dea explicaţii colegilor de breaslă. Diferenţa între perioada de acum şi cea interbelică este faptul că, în acei ani, cei care serveau presa de partid măcar aveau talent.
