S-au implinit deja opt decenii de la cea de-a zecea aniversare a lui Octombrie Rosu. Poate parea putin surprinzator faptul ca aniversarea unui eveniment devine, la randul sau, motiv de aniversare peste ani. Caracterul de eveniment pe care aniversarea unui alt eveniment il castiga in posteritate se intemeiaza pe chiar semnificatia sa in destinul comunismului sovietic si, de ce nu, al celui european.
In octombrie 1927, la Moscova au avut loc cu mare fast evocari ale loviturii de stat condusa de Lenin cu zece ani in urma. Intre timp, Lenin, figura principala a rasturnarii politice, murise. Uniunea Sovietica se afla intr-o perioada de reviriment economic sub conceptul Noii Politici Economice (NEP), iar destinul noului stat nu se stia inca foarte exact cine-l va conduce. In lupta pentru putere, 1927 este anul in care figura lui Stalin ca posibil succesor se contureaza tot mai clar, mai ales in raport cu principalul sau rival, Trotki.
In acest fel ar putea fi descris, folosind desigur linii generale, contextul in care o parte din invitatii straini au venit la Moscova pentru a urmari ceremonialul aniversar al preluarii puterii de catre bolsevici. Printre acestia s-a aflat si Panait Istrati, un autor a carui opera este revendicata in mod egal de literatura de adoptie (franceza) si cea de origine (romana). Angajamentul socialist al lui Istrati data inca din perioada uceniciei in portul brailean, iar aflarea sa printre relativ putinii scriitori straini invitati venea ca o reconfirmare solemna a atasamentului fata de cauza proletara. In plus, prietenia cu Romain Rolland si acceptarea sa in cercul parizian al scriitorilor fideli gandirii socialiste (Henri Barbusse, Louis Aragon, Anatol France) devenea pentru autorul evocat un cec in alb acordat propriei celebritati. Cu toate acestea insa, Panait Istrati nu prezenta aceleasi trasaturi de personalitate cu prietenii sai, iar vizita in Uniunea Sovietica avea sa accentueze in mod particular acest fapt. Privita peste veacuri, "Spovedania unui invins" apare drept cartea cea mai importanta in destinul istratian si, necesar de spus!, in al intregii literaturii romane. Scrisa direct in franceza cu titlul "Après seize moins dans l’URSSS" (tradusa in diferite limbi sub formule diferite, precum "Russia unveiled" in engleza) si gandita ca parte a trilogiei "Vers l’autre flamme", "Spovedania unui invins" este creatia inainte de toate a unui spirit liber care (intr-un mod nu doar nedrept dar oarecum si greu de inteles) a devenit o povara pentru receptarea sa in si de catre posteritate. Exclus din generatia "gosismului" francez care-l consacrase, "uitat" de critica literara din propria tara fidela regimului pe care cel mai tradus autor roman il critica, Panait Istrati nu si-a gasit locul caruia i se cuvine nici in constiinta publica post-1989. Altfel spus, posteritatea lui si contemporanii nostri exprima un comportament contrar virtutii profetice pe care anii si doar anii o aduc "Spovedaniei unui invins" (Panait Istrati, dupa cum voi incerca a arata in randurile care urmeaza, doar constata; nu profeteste nimic, nu se angajeaza in speculatii istorice aidoma altora din generatia sa – Oswald Spengler, Arnold Toynbee, Benedetto Croce sau Marc Bloch -, aspect care exprima o intimitate spirituala curatata de tentatiile marxismului). Ingaduindu-si riscul uitarii, literatura si, in general, intelectualitatea romana il neglijeaza pe unul dintre cei care ar putea fi un veritabil aport de oxigen la un trup asfixiat de intrebari de fond precum: de ce cultura romana (desigur, cu exceptiile individuale ale celor care s-au afirmat in alte parti decat in tara) nu a dat spirite libere, neobediente? De ce reflectia comunista din Romania (daca oare a existat) nu a conturat spirite creative in interiorul sistemului precum Georg Luckacs in Ungaria sau, in prima faza, Leszek Kolakowski in Polonia? Pentru ce motiv si plecand de la care resorturi creatorii de texte literare (arareori si de idei) au preferat servilismul reflectiei, inlocuind analiza bazelor teoretice cu confortul banal al elogiului personal? Fara a-l evoca pentru a raspunde acestor intrebari, Panait Istrati este indiscutabil un spirit atipic.
Natura conjuncturala a aventurii socialiste
Angajamentul sau socialist poate fi usor explicat prin nevoia de justitie sociala a timpului sau, resimtita acut in imprejurarile pe care scriitorul cu doar patru clase primare isi ducea existenta ("Acum douazeci si sapte de ani, intr-o mahala a Brailei, auzii intaia oara de dreptate", marturiseste in 1929 Panait Istrati). Ceea ce a format matricea propriilor convingeri este un amestec de viata personala si context: cosmopolitismul portului brailean in care s-a nascut si unde o parte din viata isi castigase existenta ca muncitor necalificat, revolta taraneasca din 1907 care inspirata de revolutia rusa din 1905 avusese un impact asupra intelectualitatii romanesti, lupta Romaniei pentru independenta economica si apropierea de Occident dupa castigarea celei politice si, desigur, scurta perioada de detentie politica ca urmare a fermitatii protestului fata de expulzarea de catre autoritatile romane a lui Christian Rakovski viitorul sau prieten pe lista caruia se va afla la serbarile lui Octombrie Rosu (Gheorghe Bratescu).
O privire lucida care a spulberat conformismul de partid
Pentru Istrati viata personala se confunda cu contextul, iar toate aceste elemente descriptive se confunda, transformandu-se in catalizator al nemultumirii. Sedus de autorii francezi pe care-i citise in limba lor, cauta refugiu in Occident. In 1913, in chiar primul an la Paris, este deceptionat. Energizat, hranit de o mare resursa de speranta, sufera o prima invingere cand constata ca Occidentul nu este cel pe care-l visa, iar dreptatea, asa cum o intelegea el, nu exista ("Cand o civilizatie construieste bordeluri in valoare de patru milioane, in timp ce taranii sai, infricosati de mizerie, isi masacreaza copiii cu lovituri de topor, civilizatia aceasta nu mai are dreptul la existenta, chiar daca scriitorii sai s-ar converti la catolicism, iar avocatii ei ar deveni, dupa sapte ani de cainta, episcopi" – Istrati, p. 15). Criticand absenta echitatii acolo unde stia ca o va gasi, Istrati anticipeaza generatia celor care vor crede in "Declinul Occidentului". Atunci, in 1913, ca si 15 ani mai tarziu, existenta dreptatii, infaptuirea justitiei sociale erau singura lentila prin care braileanul scruta realitatea. Desi niciodata cu bani, intr-o stare de penurie care-i aducea insa dezrobirea spiritului, la Paris sau la Moscova, Istrati nu a pornit in infaptuirea justitiei sociale de la premise financiare, mai precis din acele motive care l-au facut pe Marx si Engels sa-si expuna teoria revolutiei (saracia clasei muncitoare in raport cu capitalistii, posesorii rapaci ai mijloacelor de productie), ci doar din setea de dreptate, de implinire morala: "Ma dusesem in Rusia nu ca sa descopar la muncitorii "patriei proletariene" o bunastare materiala superioara celei pe care tarile burgheze o ofera muncitorilor ei. Catusi de putin. As fi inchis chiar ochii in fata lipsei oricarei bunastari materiale, ceea ce nu e cazul. Dar eram ferm convins ca, din punct de vedere moral, din punctul de vedere al justitiei elementare, "dictatura proletariatului" nu lasa nimic de dorit, nu poate fi decat sanatoasa, deoarece, daca e foarte greu sa creezi confortul, nimic, absolut nimic, nu te impiedica sa fii drept si cinstit" (ibid., p. 103). Acesta este un citat important in masura in care aduce in lumina natura conjuncturala a trecutului sau socialist. Este probabil ca el sa-si fi insusit ideile socialismului in conditiile in care acestea articulau singura gandire ce, pe de o parte, avea in obiectiv muncitorii, o categorie sociala in afirmare careia Istrati in mod natural ii apartinea, iar pe de alta parte, se erija in vehicul al schimbarii sociale, in paralel cu revitalizarea utopiei si reflectia unui viitor definitiv mai bun. Asadar, actualitatea si noutatea mesajului cucereau un spirit care credea cu tarie in realizarea dreptatii. Totusi, ca spirit mefient ("Nu-mi place tovarasia impusa. (…) Caci, sa fiu drept: o tara, si mai ales o astfel de tara, nu te invita ca sa-ti arate canalul cu laturi" – ibid. p 44 sau "Am avut totdeauna o profunda aversiune pentru parada, oricare ar fi ea" – ibid, p. 54; "constatasem ca oriunde eram dusi, comitetele de receptie erau, in majoritate, compuse din oameni care te enervau"), Istrati este in cautare de certitudini, de fapte concrete. Acesta este motivul pentru care dupa prima calatorie in 1927, in calitate de invitat, decide impreuna cu tovarasul sau de convingeri, Nikos Kazantzakis sa refaca calatoria un an mai tarziu (in 1928), de data aceasta vazand Uniunea Sovietica asa cum era, in intimitatea ei profunda, "timp de saisprezece luni", de la Crimeea la muntele Ararat si de la Siberia pana la Oceanul Inghetat de Nord. Probabil a fost singurul dintre invitati care a dorit sa inteleaga mai mult decat propaganda, administratia oficiala ofereau (Balan, p. 5). Aceasta ar fi, fara indoiala, una din definitiile cele mai simpe (dar nu lipsite de substanta) ale spiritului liber in functie de care multe dintre generatiile de scriitori romani de dupa el ar putea fi destul de critic privite. In aceasta perioada, Istrati in constiinta franceza ajunge din creator cu "nazuinte revolutionare" in "odios renegat", iar in propria constiinta un invins.
O reflectie timpurie asupra naturii regimului comunist
Mai mult decat o simpla certitudine a unui spirit liber, "spovedania" lui Istrati trebuie citita in lumina uneia din primele reflectii asupra naturii totalitare a regimului sovietic care pana in 1929 cand Stalin decide sa puna capat NEP-ului si instaureaza teroarea politica, avea sa-si dezvaluie deplinul comportament. Cu siguranta Panait Istrati nu este primul care sa depuna marturie impotriva regimului. Inaintea sa au facut-o anarhistii rusi, refugiati in vest dupa refuzul pactului cu Lenin (Rudolf Rocker, de pilda, publica in 1921 "La Banqueroute du Communisme d’Etat", prima analiza politica a evenimentelor din octombrie 1917) (Guerin, p. 124). Marturia istratiana este probabil unica in peisajul acelui timp deoarece apartine unuia dintre cei care nu au vazut in revolutie si ideologia asociata ei un scop in sine, ci doar un mijloc pentru modelarea justa a socialului. In aceasta optica, subiectivitatea marturiei se dubleaza de obiectivitatea analizei pe care doar un spirit lucid o poate favoriza. Productia literara ce va urma pare doar repetarea acestui tip de comportament, desigur, purtata la intensitati si cu amprente personale diferite. Receptarea critica a aparitiei cartii confirma relevanta pentru studiul fenomenului totalitar (R.J.S. Curtis, de pilda, scria in 1931, la doar un an de la aparitia in engleza, ca Istrati aduce "o contributie serioasa la cresterea constanta a literaturii asupra experimentului bolsevic si a planului cincinal") (Curtis, p. 421).
Aproape fiecare din trasaturile majore ale naturii totalitare descrise in lucrarile diferitilor autori se regasesc in paginile "Spovedaniei unui invins", care din punct de vedere stilistic ar putea fi anevoios incadrate intr-un gen anume. Este greu de vorbit de literatura in masura in care caracterul estetic lipseste cu desavarsire si cu atat mai putin de o lucrare stiintifica. Exigenta adevarului absolut pe care totalitarismul comunist si nazist pretind ca-l detin si pe care Hans Kohn il vede ca natura a acestui tip de regim (Hans Kohn) isi gaseste formularea la Panait Istrati ("Numai el poate sa vorbeasca. (…) Nimeni nu-l poate contrazice" – Istrati, p. 106). Un alt specialist al fenomenului totalitar (Hannah Arendt) noteaza in 1951 ca sistemul totalitar presupune dominatia totala, permanenta "asupra fiecarui individ, in fiecare sfera a vietii", prin mijloacele ideologiei si ale terorii absolute (Arendt, p. 115). La Istrati, acest lucru isi gaseste formularea astfel: "Sindicatele, mai cu seama, ca si jakt-urile (cooperativele de locuinte), bantuie cu o cruzime de care niciodata ohrana tarista n-a dat dovada. Caci ohrana nu era decat o politie bine organizata, ai carei functionari nu constituiau, insa, o secta. Apoi ohrana nu-si varase mana neagra in pantecul omului, ci numai in dreptul lui de gandire (…) Inainte sau dupa ocna, muncitorul era tot un muncitor care putea gasi de lucru si, de asemenea, un adapost. Astazi nu mai poate, daca nu gandeste ca tarii rosii" (Istrati, p. 94) sau "Prin foame, inchisoare si uneori chiar cu bata, il asasinezi pe muncitorul (muncitorul!) care nu vrea sa faca frumos in fata puterii tiranice" (ibid., p. 20). Analiza profunda pe care dizidentul regimului Tito, Milovan Djilas o face birocratiei (Milovan Djilas) are deja un precedent in spovedania lui Istrati. De fapt, "analiza" birocratiei constituie pivotul intregii deceptii istratiene. Rusia sovietica pe care o vede el, acea Rusie "de toate zilele" in care "serbarea, din fericire, s-a terminat iar, strazile nu mai sunt pavoazate; galantarele, mai putin fastuoase; a disparut tam-tamul" (Istrati, p. 64), este o Rusie in care un grup de birocrati a confiscat puterea si s-a rupt de interesele clasei pe care o reprezenta. Ruptura de clasa muncitoare a condus la intarirea, inavutirea, impietrirea birocratiei pastrand discursul legitimant al dictaturii proletariatului. Una din trasaturile regimului totalitar asupra careia totii cercetatorii au cazut de acord este foarte atent privita de Istrati. Referitor la nasterea si transformarea birocratiei in aparat autonom, aflat in exercitiul permanent al puterii si fracturat de social, braileanul scrie: "Eu stiu un lucru: stiu ca o zdrobitoare majoritate de oameni din clasa mea a ajuns la putere; ca, ajungand, ea s-a apucat de indata sa infulece si ca, cu gura plina, indeparteaza de la masa, lasandu-i sa moara de foame, pe toti fratiorii care nu sunt de o parere cu ea" (ibid., p. 25-26). Impotriva acestora se ridica spiritul de dreptate si justitie sociala a lui Istrati, dand relief excercitiului nelimitat al puterii ca tusa de profil in portretul totalitarismului: "Dar cum sa-i absolvi pe acei care ies din sanul ei (ai muncitorilor n.a), care se proclama elita ei, isi impun salarii limitate, de ochii galeriei, si acapareaza, inabusesc, zdrobesc, fura, violeaza, ucid?" (ibid., p. 26). Aceeasi birocratie, descoperita nu doar la Moscova, dar si in Caucaz, functioneaza in afara regulilor: "falsifica registrele, delapideaza casa" (ibid., p. 94).
Daca, asa cum anterior a fost aratat, adeziunea sa la o gandire se face nu in numele bunastarii materiale, ci in cel al infaptuirii dreptatii si al moralitatii, este logic ca victimele pe care functionarea regimului le face sa fie un lucru pe care Istrati nu-l poate trece cu vederea: "Chiar daca ar izbuti la capatul apropiatului sau "plan cincinal" sa fericeasca omenirea intreaga, eu tot ii voi cere socoteala pentru oasele pe care le-a sfarmat aparatul pentru fabricarea acestei fericiri, caci bunastarea omenirii (asadar, repeta ideea! n.a.) nu ma intereseaza decat din momentul cand ea inceteaza sa mai fie criminala si incepe sa devina morala. Spuneti-mi care e intinderea puterii pe care viata v-a pus-o in mana si, dupa felul cum va veti fi folosit de ea fata de semenii vostri, va voi spune cine sunteti" (ibid., p. 66). Ceea ce nu avea sa mai apuce Istrati, care va muri la doar sase ani (in 1935 deci) de la publicarea marturiei unui invins, constatam noi astazi: regimul s-a putut mentine fara victime. Dincolo de relevanta sa in context, fragmentul citat exprima constiinta unui om care astazi este formulata si institutionalizata in acele discursuri (bunaoara cel al drepturilor omului) care incearca limitarea efectelor secundare ale exercitiului puterii asupra indivizilor. O gandire actuala asadar nu doar pentru un regim totalitar, ci si pentru regimurile democratice, cu precadere pentru acele democratii nascute pe ruinele totalitarismului.
Invins atunci, invingator acum
S-a acreditat la un moment dat ideea ca fermitatea tonului aspru cu care Panait Istrati scruta regimul politic "emanat" din Octombrie Rosu se cuvine explicata in lumina criticilor din interior ai lui Stalin (in special Trotski) si, deopotriva, in cea a nostalgiei fata de proiectul leninist. Aceasta ar fi cea din urma cale (insa nicicum mai putin perversa decat celelalte) de a-l oculta pe brailean, de indata ce primele doua (partizan al socialismului si "agent al Sigurantei", adica fascist in viziunea fostului amic de litere, Barbusse) si-au epuizat credibili-tatea. Chiar daca pot fi identificate in "Spovedania unui invins" unele pasaje care scoase din context ar sugera o critica mai curand de forma decat de fond a regimului, in virtutea onestitatii, destinul post-1929 al lui Istrati ar trebui citit in cheia propriei definitii cu care de altfel isi incepe si confesiunea: a unui invins. Ce inseamna, dar, un invins? Dupa cum aflam din chiar primele cuvinte "Invinsi sunt toti oamenii care se gasesc la sfarsitul sau spre sfarsitul vietii lor, in dezacord sentimental cu cei mai buni dintre semenii lor". "Dezacord sentimental" inseamna "acea penibila despartire care il arunca pe un om afara dintr-o clasa, dupa o viata de aspiratii comune acestei clase" (ibid., p. 7). Un invins, asadar, ramane un invins. El nu mai poate crede altceva, nici in Trotski si nici in altcineva care ar avea ceva de spus contra liderilor, insa nu si a regimului in sine. "Nu mai cred in "clase". Nici in justitia unei "clase" " (ibid., p. 141). Singurul lucru in care mai crede este "sentimentul care l-a impins totdeauna sa lupte pentru dreptate" (ibid., p. 7).
Panait Istrati a fost un invins pentru ca nu a mai crezut in regimul care exista in mentalul multor minti luminate ale timpului la fel de maiestuos cum Serghei Bondarciuk a regizat, in 1927, filmul "Octombrie 1917". Atunci invins, Istrati este astazi invingator. Contrar autorilor (fie ei Maxim Gorki, G, Calinescu sau altii) care au preferat privilegiile, spiritului liber, Panait Istrati a ales calea inversa. Precum ni se dezvaluie in intreaga opera, ni-l putem imagina fara dificultate pe braileanul cu patru clase procedand aidoma si intr-un context care instutionalizeaza privarea de libertate pentru indrazneala de a nu gandi dupa cum se cere. Intre a risca sa fii murdarit din cuvinte si condei in libertate si a risca sa fii privat de libertate pentru dorinta de a gandi onest, probabil ca nu este o mare diferenta. Panait Istrati ar fi ramas acelasi in toate circumstantele, neavand asadar decat putin de pierdut si mult de castigat: propria libertate, increderea posteritatii. In fata valului de injurii pe care "Retour de l’U.R.S.S." l-a provocat, André Gide formuleaza o replica ("Retouches à mon retour de l’U.R.S.S.") care devine in sine o noua carte. Panait Istrati nu a mai apucat (probabil ca nici nu a dorit) sa-si scrie apararea. Este de datoria prezentului de a-l reciti si asuma in lumina legitimitatii pe care ultimele opt decenii au aruncat-o asupra constatarilor sale. In acest sens, poate ca insusi termenul de "spovedanie" ar trebui revizuit. Panait Istrati pentru ce sa se simta vinovat cata vreme nu a gresit (nici cand s-a atasat socialismului si cu atat mai putin cand l-a parasit), iar ca atare posteritatea nu are motiv pentru care sa-l ierte.
Bibliografie
ISTRATI, Panait, "Spovedania unui invins", (trad. Ion Pas), Ed. 100s1 Grammar, Bucuresti, 2006
BaLAN, Zamfir (editor), "Panait Istrati – omul care nu adera la nimic. Documente din Rusia Sovietica", Ed. Istros, Braila, 1996
GUERIN, Daniel "L’Anarchisme", Gallimard, Paris, 1965.
KOHN, Hans, "The Pattern of Dictatorship", 1935
ARENDT, Hannah, "The Origins of Totalitarianism", Marcourt Brace Company, New York, 1966.
DJILAS, Milovan, "La nouvelle classe dirigeante", Paris, Plon, 1957
Publicatii
CURTIS, R.J.S. Reviewed work "Russia unveiled" by Panait Istrati, in "International Affairs" (Royal Institute of International Affairs), vol. 10, nr. 3 (May 1931).
BRaTESCU, Gheorghe "Biografia unui invins" in Revista Clipa, disponibila la adresa Internet http://www.clipa.com/pagpolitica663.htm
