În ciuda scăderilor sale, Constituţia din 1923 a ajuns să fie considerată un reper democratic în istoria României.
În ultimul secol, adoptarea unor noi Constituţii ale României au stârnit vii controverse. Dacă în privinţa Constituţiilor din 1923 sau 1938, opoziţia s-a manifestat inclusiv prin acţiunile unor lideri politici din ţară, în privinţa Constituţiilor comuniste cei care s-au opus noilor legi fundamentale au fost liderii exilului românesc, pentru că eventualii opozanţi erau în închisorile bolşevice. Controversele au devenit şi mai vii după căderea comunismului, când Constituţiile lui Iorgovan şi Cozmâncă au fost adoptate fără nici un fel de legitimitate, pentru că românii nu au fost consultaţi în privinţa unor teme fundamentale, precum cea a formei de guvernământ.
Controversele nu lipsesc nici în cazul proiectului de revizuire a Constituţiei propus de Crin Antonescu. În mod straniu, acuzele care i se aduc acestui proiect azi sunt aproape identice cu cele formulate de Iuliu Maniu la adresa Constituţiei promovate în anul 1923, de către Partidul Naţional Liberal condus de Ion I.C. Brătianu. Mai mult, Constituţia promovată de liberali a fost singura lege fundamentală a statului care a fost în vigoare în două perioade istorice. Mai întâi, Constituţia a fost în vigoare din anul 1923 până în anul 1938, când Regele Carol al II-lea a promovat o nouă lege fundamentală, care conferea puteri sporite monarhului, apoi din 31 august 1944 până la 30 decembrie 1947, când Constituţia din 1923 a fost repusă parţial în vigoare, până la abdicarea forţată a Majestăţii Sale, Regelui Mihai I.
O Constituţie contestată
Constituţia din 1923 continuă, de fapt, Constituţia din 1866. 76 dintre cele 178 de articole ale legii fundamentale a statului promovată în martie 1923 erau preluate din vechea Constituţie, promulgată de Carol I la urcarea sa pe tron. Însă, în ansamblu, Constituţia din 1923 a fost viu disputată. După încheierea primului război mondial, în clasa politică românească exista un consens: Regatul avea nevoie de o nouă lege fundamentală, care să ducă la integrarea noilor provincii ale României, provenite din Imperiul Austro-Ungar şi din cel Ţarist.
Noua Constituţie trebuia, de asemenea, să elimine injustiţii precum votul cenzitar din vechea lege fundamentală a statului, să reformeze acele instituţii perimate ale Vechiului Regat şi să ofere oportunitatea integrării numeroaselor minorităţi etnice care convieţuiau de secole cu românii din noile provincii eliberate şi alipite României.
În epocă, au circulat patru proiecte de constituţie. Este vorba de cel al Partidului Naţional Liberal, promovat de Ion I.C. Brătianu, care, până la urmă, a şi fost adoptat, de cel al Partidului Naţional Român, redactat de Romulus Boilă, cel scris de Constantin Stere, promovat de Partidul Ţărănesc, precum şi cel al eminentului jurist Constantin Berariu. Proiectul liberal a fost impus printr-o lovitură de forţă dată de Ion I.C. Brătianu, denunţată în termeni duri de opozanţii săi politici.
”Partidul Naţional şi Partidul Ţărănesc, luând act de încercarea Adunării, ieşită din lovitură de stat, furt şi fraudă, de a uzurpa drepturile fundamentale ale naţiunii, declară: consideră acest act abuziv ca o emanaţiune a concepţiei absolutiste a puterii executive, fără consultarea voinţei naţionale”, scriau, într-un document comun, preşedintele Partidului Naţional Român, Iuliu Maniu, şi preşedintele Partidului Ţărănesc, Ion Mihalache.
De altfel, lupta împotriva Constituţiei promovate de Partidul Naţional Liberal i-a apropiat pe cei doi lideri ai partidelor de Opoziţie, care au decis să unifice cele două formaţiuni, care au fuzionat, în anul 1926, sub numele de Partidul Naţional Ţărănesc. Iuliu Maniu a fost unul dintre cei mai vehemenţi contestatari ai Constituţiei promovate de liberali. El considera această lege drept un adevărat dictat al Partidului Naţional Liberal.
Argumentele invocate de liderul Partidului Naţional Român împotriva noii Constituţii erau diverse şi ţineau atât de forma, cât şi de fondul noii legi fundamentale a României. În primul rând, Iuliu Maniu considera că o nouă lege fundamentală a regatului putea fi adoptată doar de către o Adunare Constituantă, nu de către un Parlament obişnuit, aşa cum era cel dominat de liberali.
De asemenea, pentru liderii românilor din provinciile eliberate de sub dominaţia străină şi alipite de curând României, noua Constituţie era mult prea centralistă şi nesocotea tradiţiile locale. Iuliu Maniu mai afirma că scopul acestei Constituţii era, de fapt, consolidarea oligarhiei financiare din Vechiul Regat, care sprijinea Partidul Naţional Liberal.
De partea cealaltă, marele ideolog al liberalismului românesc, Ştefan Zeletin, saluta noua lege fundamentală a statului. El considera că noua Constituţie din 1923 făcea, practic, tranziţia de la liberalismul introdus de mai vechile legiuiri, inclusiv de constituţia de pe vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, adoptată sub denumirea de Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, pentru a menaja susceptibilităţile Marilor Puteri europene, ori Constituţia lui Carol I din 1866, la neoliberalismul aflat în vogă în mai multe democraţii europene în perioada interbelică. În opinia lui Ştefan Zeletin, noua Constituţie reprezenta un adevărat salt calitativ în organizarea statului român.
Reguli din Constituţie
Constituţia din 1923 favoriza partidele mari. În epocă, Partidul Naţional Liberal era singura formaţiune politică de anvergură, în contextul dispariţiei din prim-plan a Partidului Conservator, vechiul adversar al liberalilor din perioada antebelică, ai cărui lideri fuseseră acuzaţi de filogermanism şi cărora liberalii le reproşau în termeni duri simpatiile faţă de Puterile Centrale din timpul primului război mondial.
Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu s-a dovedit incapabil să supravieţuiască pe termen lung. Partidul Naţional Român al lui Iuliu Maniu era puternic, însă doar la nivel regional, în Transilvania, Maramureş, Crişana şi Banat, în timp ce Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache nu era decât o formaţiune minoră în Vechiul Regat. Formaţiunile create de românii din Bucovina ori Basarabia s-au dovedit prea slabe pentru competiţia politică din Vechiul Regat şi au fuzionat cu PNL sau cu viitorul PNŢ, din 1926. Iar socialiştii nu existau, practic, în ecuaţia politicii româneşti.
Constituţia din 1923 prevedea că partidul care obţinea 40 la sută din voturi beneficia de aşa-numita ”primă electorală”, care îi oferea mandate parlamentare suplimentare ce îi confereau o majoritate parlamentară zdrobitoare. Constituţia păstra Parlamentul bicameral, iar o parte dintre senatori erau aşa-numiţii senatori de drept. În această categorie intrau, de exemplu, episcopii ortodocşi şi greco-catolici, pentru că cele două culte aveau statutul de biserici naţionale. Apoi, era senator de drept preşedintele Academiei Române ori foştii preşedinţi ai celor două camere ale Parlamentului, miniştrii care fuseseră membri ai Guvernului minim 6ani şi mai erau şi alte categorii de senatori de drept. În sistemul constituţional consacrat în 1923 nu exista Curte Constituţională. Litigiile de natură constituţională erau soluţionate de judecătorii de la Curtea de Casaţie, instanţa supremă. Legea fundamentală reglementa şi succesiunea regală. În ciuda tuturor contestaţiilor,
Constituţia din 1923 s-a dovedit drept una dintre cele mai bune legi din istoria României. Acesta este şi motivul pentru care, după înlăturarea lui Ion Antonescu din fruntea statului român, care guvernase fără ca România să aibă vreo Constituţie, Majestatea Sa, Regele Mihai I, a repus în vigoare, în august 1944, Constituţia din 1923, nu pe cea din 1938, mult mai puţin democratică. Însă Constituţia din 1923 a fost abrogată din nou după ce Regele Mihai I a fost silit să abdice, în 30 decembrie 1947. Pentru mulţi dintre istorici şi specialişti în drept constituţional, legea fundamentală a statului din 1923 este mai bună şi mai coerentă decât actuala Constituţie republicană a României sau decât proiectul propus de actualii guvernanţi.
Iuliu Maniu şi Ion I.C. Brătianu s-au duelat pe marginea Constituţiei din 1923
