O serie de culte care păreau dispărute după triumful creştinismului în Europa renasc pe continentul nord-american, în haine noi.
Lumea precreştină a Europei antice era de o diversitate incredibilă. Pe de o parte, era lumea politeismului greco-roman. În zona Mediteranei, existau culte iniţiatice, precum cel al lui Mithra. Apoi, existau credinţele celţilor, dar şi vechii zei nordici, ai germanilor de acum două milenii. De asemenea, existau sisteme de credinţă mai puţin cunoscute azi, precum cel al dacilor. Pe tema religiei dacilor continuă şi azi polemica între partizanii monoteismului şi cei ai politeismului. Peste toate aceste sisteme de credinţă s-a adăugat stratul religiilor popoarelor migratoare din zorii Evului Mediu, însă, în final, creştinismul părea să se fi impus definitiv.
Desigur, au existat şi insule de mozaism ori islamul, care a triumfat în diferite perioade de timp în Spania, în Peninsula Balcanică ori în insulele Mediteranei. Însă, în ansamblu, mozaicul vechilor religii părea să fi sucombat definitiv în faţa creştinismului, indiferent că era vorba de cel latin, de cel bizantin ori de ramurile sale protestante, ca să fie enumerate doar principalele moduri în care s-a cristalizat credinţa în Isus, Mântuitorul. Desigur, au existat o serie de suprapuneri de credinţe şi de preluări ale unor tradiţii ancestrale, cum ar fi, în România, Sânzienele, unde rădăcinile precreştine sunt evidente. Însă cultele vechi au renăscut, în haine noi, pe continentul nord-american şi în Europa de Vest. Una dintre cele mai răspândite credinţe este cea în magia albă.
Carte de magie albă
Editura Nemira a publicat, în seria Mistica, un volum, „Magia albă”, semnat de unul dintre adepţii acestei credinţe, Eric Pier Sperandio, în care sunt oferite date istorice despre acest fenomen, dar şi reţetare destinate practicanţilor acestei forme de spiritualitate. „Se spune, de pildă, că spargerea unei oglinzi atrage după sine şapte ani de nenorocire. Această superstiţie se trage, pare-se, din străvechea premisă că reflectarea imaginii unui om în apă i-ar dezvălui sufletul, iar încreţiturile de pe suprafaţa ei l-ar putea aneantiza. La fel, potcoava – a cărei formă seamănă cu un corn – şi-ar trage forţa ocultă din cultul pe care locuitorii Egiptului antic îl închinau Lunii!”, scrie autorul.
„Deşi justificate la origini, superstiţiile au fost depăşite de vremuri, dar şi de apariţia tehnicilor şi tehnologiilor moderne. Astăzi, când se mai zice că răsturnarea solniţei aduce ghinion, se face trimitere directă la epoca în care acest condiment era elementul de bază pentru conservarea alimentelor. Pentru marinarii care plecau pe mare în călătorii care puteau dura luni, ba chiar ani, era ceva cât se poate de serios, sacru chiar, căci vărsarea sau risipirea sării însemna micşorarea şanselor de supravieţuire. Mai există o superstiţie care susţine că aduce ghinion să îţi aprinzi al treilea ţigara de la un chibrit (sau de la o brichetă). Aceasta din urmă, relativ recentă – căci provine din perioada celui de-al doilea război mondial -, comportă şi ea un aspect practic: când trei soldaţi îşi aprindeau ţigările de la un chibrit, ultimul cădea adesea victimă tirului inamic. De fapt, timpul de care aveau nevoie trei bărbaţi să-şi aprindă ţigările corespundea exact intervalului necesar, în timpul nopţii, pentru reperarea flăcării – o dată cu primul care îşi aprindea ţigara; pentru ducerea puştii la ochi – o dată cu al doilea; şi pentru a trage – o dată cu al treilea!”, mai scrie Eric Pier Sperandio. Cartea sa, „Magia albă”, mai oferă descrirea amănunţită a unor ritualuri pe care adepţii vechilor credinţe precreştine sunt îndemnaţi să le practice. Este vorba de ritualuri de „sfinţire”, de exemplu, dar şi de practici şi reţete pentru a dobândi dragostea cuiva sau pentru a pierde în greutate.
