În octombrie se împlinesc 66 de ani de la încetarea asaltului aviatic al americanilor asupra ţării noastre. Bombardamentele au început în aprilie 1944 şi, apoi, timp de şase luni, au pisat oraşele noastre. Ele au vizat obiective precum Gara de Nord din Bucureşti şi toate străzile adiacente ori altele, similare, din Turnu Severin, Braşov.
Valuri de 700-800 de avioane
Avioanele americane veneau în valuri, valuri de pe aeroporturile militare din Bari (Italia). Aveam 13 ani atunci şi noi, copiii satului, priveam miraţi la „spectacolul” de pe cer, unde la 8.000 de metri altitudine, pluteau sute de cruciuliţe argintii într-o formaţie echidistantă perfectă, ale celor 700-800 de avioane din fiecare val, care emiteau un puternic şi sinistru uruit, generat de aparatele cu patru motoare fiecare. Fiecare asalt lăsa în urma lui distrugeri neînchipuite, sute de morţi şi răniţi şi răspândea o jale cumplită, de proporţii naţionale. Cu toate acestea, odată intrate deasupra teritoriului României, sutele de avioane erau întâm pinate cu curaj de artileria antiaeriană, dar şi de nişte bravi eroi, piloţi de vânătoare, care doborau numeroase aparate inamice. Din avioanele americane avariate se aruncau în gol piloţii şi alţi membri ai personalului de bord. Paraşutiştii pluteau în încercarea de a se salva.
„Am fost recuperaţi de ţărani foarte cumsecade”
Cei mai mulţi americani s-au salvat prin căderea în mâinile inamicului care-i aştepta, literalmente, cu braţele deschise! Au mărturisit-o chiar ei prin scrisorile expediate acasă, în SUA, din prizonieratul lor în România. Iată extrase din câteva scrisori. „Când am aterizat”, îi scria sergentul Floyd W. Cline tatălui său, „am fost recuperaţi de ţărani foarte cumsecade care ne-au pansat rănile, nu prea însemnate, şi ne-au dat mâncare şi apă”. Locotenentul Robert W. Cress îi scria şi el tatălui său din Hillsbor, Illinois: „Când am aterizat (cu paraşuta – n.r.) am fost înconjurat de ţărani care au fost foarte prietenoşi. Am fost trataţi mai mult ca oaspeţi decât ca prizonieri. A doua zi, la plecarea mea, mi-au urat noroc şi m-au invitat să-i revăd când se va isprăvi războiul”.
„Cel mai bun prânz de când am plecat din Statele Unite”
Locotenentul Frank H. Weston îi scria mamei sale din Miami, Florida: „Am aterizat într-un lan de grâu şi o mulţime de ţărani s-au apropiat de mine surâzând şi spuneau: «American?! Americanii şi românii sunt buni camarazi». Ne-au mai spus că vom fi foarte bine trataţi, să nu ne fie frică. Pe urmă ne-au dus într-o casă mare, unde am fost invitaţi la masă. A fost cel mai bun prânz de când am plecat din Statele Unite”. Sau rândurile locotenentului Jakson F. Dunn, care îi scria soţiei sale din Carolina de Sud: „Am petrecut prima noapte într-un sat, unde m-au hrănit ţăranii. Mai prinseseră şapte americani şi eram toţi obiectul unei mari curiozităţi din partea ţăranilor. Ne-au adus tot felul de bunătăţi şi au încercat să ne ofere cât mai mult confort. Ceea ce mă miră mai mult este că, deşi suntem în mod legal în război cu acest popor, totuşi nu ne poartă pică. Chiar jandarmul care m-a prins a sosit cu un aer foarte jovial, m-a salutat şi mi-a spus: «camarade».
Mi-a strâns mâna într-un fel foarte prietenesc, ca şi cum am fi fost parteneri de afaceri, şi a mărturisit că-i pare nespus de rău că trebuie să mă percheziţioneze”. Dar omenia românilor au simţit-o americanii chiar şi pe bolta cerească. Astfel, după ce i-a fost distrus avionul şi a sărit cu paraşuta, locotenentul Gerald Ardin din Oregon povesteşte: „În timp ce pluteam spre pământ, un avion de luptă românesc se învârtea în jurul meu şi mişca aripile ca şi cum ar fi zis: «Hello! Mare noroc!»”. Desigur, în final se cuvine să spun că toţi aceşti prizonieri americani au fost duşi într-un lagăr special amenajat pentru ei la Timişul de Sus, unde au avut confortul unor oameni trimişi la odihnă şi în refacere. Cât despre sursa acestor scrisori, o datorez regretatului Mihai Pelin, un excepţional scriitor şi publicist întâlnit, în 1990, la Institutul de Cercetări din Veneţia. Iar scrisorile reproduse se află, cred, în arhiva militară de la Bucureşti, copiate în timpul războiului de cenzura militară, înainte de a fi expediate spre destinatari.
