Mulţi dintre germanii emigraţi din Transilvania trăiesc cu nostalgia copleşitoare a locurilor natale.
Povestea unui om şi morala ei.În cazul acesta, un om, pe nume Michael Schirkonyer, emigrant în Germania, cetăţean german, care, iată, s-a reîntors acasă, în Cluj-Napoca. „De ce?” ar fi întrebarea-cheie. Nu i-a mers, oare, bine în Germania? Bineînţeles că i-a mers bine. Mult mai bine decât în România, din punct de vedere material. Mai ales că-şi exercita şi acolo profesia, ocupându-se, ca inginer agronom, de o plantaţie de vie. Numai că, vedeţi dvs., Michael Schirkonyer nu este un simplu cetăţean. El este inginer agronom în adevăratul înţeles al cuvântului.
Personal l-am cunoscut pe acest sas ardelean, născut în Proştea, din arealul Făgăraşului, pe când era inginer agronom la Turea, aici, „la o aruncătură de băţ” de Cluj-Napoca. Era prins în vâltoarea unor prefaceri preves-titoare de recolte mari, organizând o asociaţie viabilă, pentru reuşita căreia a adus gratuit maşini agricole performante din Germania. Şi tot cu ajutor financiar german a ridicat cu oamenii din sat o şcoală, acţiunea aceasta fiind sprijintă de „Acţiunea umanitară pentru România”, societate caritabilă cu sediul la Berlin, societate care a pus la dispoziţia satului, atunci (1993-1995), 200 de milioane de lei…
Şi apoi, deodată, printre membrii asociaţi a intrat „dihonia” neînţelegerilor şi, în cele din urmă, au destrămat-o. Cu durerea în suflet, Michael Schirkonyer şi-a făcut bagajul şi a plecat în Germania, ceea ce l-a îndemnat pe Ion Rus, regretat zia-rist clujean, să scrie atunci articolul „Un Om a plecat, modelul a rămas”, în speranţa că experienţa lăsată de Michael nu se va risipi în cele patru vânturi.
Haimatul ardelenesc
Iar Michael credea că, plecând, va uita totul şi o va lua de la început pe unde-l vor purta paşii de emigrant… Numai că n-a fost aşa, neputând uita amintirile, peisajul ardelean, „iarba verde de acasă”, în esenţă Haimatul (Patria), pe care fratele său, Georg, n-a părăsit-o, ocupându-se în satul lor natal cu apicultura, valorificând miere ecologică în ţară şi în Germania.
Amintirea mediului „verde” i-a indus o nostalgie puternică, nevindeca-bilă, şi, după câţiva ani, iată, s-a întors acasă, la Cluj-Napoca, definitiv. S-a întors, e drept, cu îndoiala în suflet legată de „primirea” care i se va face de către cunoscuţi, mai ales de către oamenii alături de care a lucrat, la Turea, 23 de ani „bătuţi pe muche”, cum se spune în Ardeal. Şi, iată că pe neaşteptate Consiliul Local din Gârbău, de care aparţine satul Turea, a făcut un gest ce face cinste consilierilor locali de aici: i s-a acordat lui Michael Schirkonyer titlul de „Cetăţean de onoare” al comunei. Am ţinut să semnalez acest caz pentru că el nu este unicul, în diferite localităţi din Transilvania, unde unii emigranţi saşi se reîntorc acasă.
Fără a fi un fenomen de masă, aceşti oameni atraşi de frumuseţea meleagurilor natale revin şi se reinstalează „acasă”, unde îşi regăsesc echilibrul sufletesc, după cum declară. Şi nici nu e de mirare: ambianţa atât de atrăgătoare a Transilvaniei, cu ierburile dese de pe costişele dealurilor sau cu comana de păduri adânci ale acestora, acţionează ca un magnet asupra celor ce caută linişte şi un mediu mai curat. Mărturie stă şi faptul că Prinţul Charles al Angliei şi-a cumpărat o livadă în Mălâncrav, sat ce aparţine de comuna mea natală, Laslea, fiind şi el cucerit de acest peisaj mirific transilvan.
