Unii dintre membrii Parlamentului Basarabiei independente au plătit cu viaţa curajul de a se desprinde de Rusia şi de a se uni cu România. RL prezintă, în două episoade, biografiile pe scurt ale acestora.
Unul dintre cele mai importante momente din istoria României s-a petrecut acum 95 de ani, când liderii basarabeni, întruniţi în Sfatul Ţării, au decis, la 27 martie, să se unească cu România. Decizia lor a fost una de o importanţă extraordinară. La acea vreme, România era un stat înfrânt de Puterile Centrale, nevoit să negocieze o pace separată, după colapsul suferit de Rusia. Capitala ţării, Bucureşti, era ocupată de trupele germane şi austro-ungare, la fel ca şi Oltenia, Muntenia şi Dobrogea. Sub controlul autorităţilor române, refugiate la Iaşi în frunte cu Regele Ferdinand I cel Loial şi cu Regina Maria, mai rămăsese doar Moldova. Armata română, victorioasă în luptele din anul 1917, rămăsese izolată, în condiţiile în care Rusia fusese cuprinsă de anarhia bolşevică. Mai mult, tratatul de pace separată, negociat de Guvernul român cu Puterile Centrale, prevedea cedarea unor părţi importante din teritoriul ţării în favoarea Bulgariei şi a Austro-Ungariei.
În acest context, decizia fruntaşilor basarabeni de a se uni cu România a căpătat semnificaţia unui act extraordinar, care oferea ocazia unei excelente restabiliri a moralului românilor, dar şi resursele furnizate de această regiune românească. Mai mult, unii dintre militarii basarabeni, care serviseră în armata ţaristă, erau soldaţi capabili, obişnuiţi cu greutăţile frontului, care au putut furniza armatei regale române cadre valoroase. Însă actul de curaj al membrilor Sfatului Ţării nu a rămas nerăsplătit de Regele Ferdinand I şi de români. Mulţi dintre ei au ocupat demnităţi extrem de importante în România interbelică. Iar tocmai acest lucru a atras ura bolşevicilor.
Astfel că, în anul 1940, după ce URSS a reocupat Basarabia, 14 dintre membrii Sfatului Ţării, care rămăseseră în casele lor, au fost arestaţi de către bolşevici. Doar unul a scăpat cu viaţă. Este vorba de generalul Ion Codreanu, care a ajuns în România în anul 1941, ca urmare a unui schimb de prizonieri. În schimbul său, autorităţile române au cedat-o pe sinistra Ana Pauker, spion sovietic şi, ulterior, unul dintre liderii comunişti care aveau să conducă bolşevizarea ţării. Ceilalţi 13 membri ai Sfatului Ţării au fost arestaţi de NKVD. Toţi au murit ori în temniţele bolşevice, ori în Gulag. Românii nu au aflat nici azi unde sunt mormintele lor şi nici nu au avut parte de o înmormântare creştinească. Ancheta lor a fost condusă de şeful NKVD din Basarabia, maiorul Sazîkin, coordonat direct de către sinistrul Lavrenti Beria, geniul rău al călăului Stalin, unul dintre cei mai mari criminali din istoria umanităţii.
Martirii Basarabiei
În rapoartele sale către Beria, maiorul Sazîkin declara că membrii Sfatului Ţării ar fi rupt „prin forţă” Basarabia de Rusia şi ar fi alipit-o României. El sugera că motivul pentru că ar fi făcut-o ar fi fost cele 50 de hectare de teren pe care fiecare membru al Sfatului Ţării le-a primit de la Guvernul român în semn de recunoştinţă. Aberaţia NKVD-istă este evidentă. Unul dintre membrii Sfatului Ţării era un adevărat moşier, care deţinea în anul 1918, 4.500 de hectare. El şi-a pierdut o parte din averea funciară ca urmare a reformei agrare din România interbelică, deci în nici un caz nu a fost vorba de o presupusă motivaţie materială care să fi influenţat actul de unire. Din documentele NKVD se desprind portretele acestor eroi. Teodor Uncu a fost, în România interbelică, înalt funcţionar în cadrul administraţiei regale.
O figură aparte este cea a lui Teodor Cojocaru. El a fost colonel al armatei ţariste, iar în cadrul Sfatului Ţării, el a fost ministru al Apărării. Ulterior, Teodor Cojocaru a devenit deputat în Parlamentul României. Un alt martir al Basarabiei a fost profesorul Teodor Neaga. Teoologul Teodor Neaga a absolvit Seminarul Teologic din Chişinău, apoi Academia de Teologie din Kiev. După finalizarea studiilor, el a devenit secretar al Eparhiei Ortodoxe a Chişinăului, apoi a devenit profesor. După Unire, el a intrat în Partidul Poporului, condus de mareşalul Alexandru Averescu. Dezamăgit de politica acestuia, el a renunţat timp de trei ani la politică. Din anul 1930, el a devenit membru al Partidului Naţional Liberal. Teodor Neaga a fost inspector-şef al învăţământului din Basarabia, membru al Adunării Eparhiale a Chişinăului şi membru al structurilor centrale de conducere al Bisericii Ortodoxe Române.
