-2.3 C
București
sâmbătă, 14 decembrie 2024
AcasăInvestigații România LiberăRiscurile impulsionării economiei prin reducerea cheltuielilor publice

Riscurile impulsionării economiei prin reducerea cheltuielilor publice

Rentele culese de pe urma sectorului public alimentează cererea într-o economie lipsită de aportul investiţiilor străine, cu un grad redus de absorbţie a fondurilor europene. S-ar putea obţine însă creştere economică prin stimularea consumului privat, cel care are cea mai mare felie în PIB, prin reducerea impozitelor şi taxelor, acceptând deci o diminuare a veniturilor bugetare? Depinde de context (social, demografic), de starea mediului de afaceri etc.

Cât de mult contează comenzile statului şi rentele pe care le extrag tot soiul de “băieţi deştepţi” din sectorul public în alimentarea cererii din economie? O reducere a veniturilor bugetare generată de un plus de eficienţă în cheltuirea banului public, dar şi prin scăderea taxelor şi impozitelor ar provoca recesiune sau, dimpotrivă, creştere economică (sectorul privat are cea mai mare pondere în PIB, iar veniturile mai mari lăsate la dispoziţia sa ar avea efecte benefice pentru evoluţia produsului intern brut)? Adversarii ideii comprimării veniturilor bugetare se bazează pe efectul cumulat al scăderii investiţiilor străine şi gradului redus de absorbţie de bani europeni. Dacă mai tai şi banii statului, economia începe să scadă. Partizanii statului minimalist arată cum consumul privat reprezintă cea mai mare felie din PIB, iar o încurajare a acestuia prin scădere de taxe şi impozite ar genera cheltuieli mai mari şi creştere economică (de motorul creditului nu se mai poate vorbi acum). Cine are dreptate? Până la urmă, răspunsul este nuanţat: “Depinde”.

Depinde de structura cererii din economie, profilul demografic etc. Când ai o economie unde nevoia de prestaţii sociale e mare, simţul antreprenorial scăzut, o populaţie care îmbătrâneşte, e mai greu să accepţi comprimarea veniturilor bugetare. Cheltuielile pe care nu le mai face statul le vor face, silit, contribuabilii (asistenţă medicală, subvenţii etc.) astfel încât ce se ia dintr-un buzunar se mută în altul şi nu rămân bani suplimentari pentru consum. Dimpotrivă, când economia e mult mai dinamică, numărul celor care lucrează are o pondere respectabilă în populaţia activă, spiritul antreprenorial e evident (reiese şi din numărul de firme active raportat la populaţie, printre altele), se poate recomanda mult mai uşor comprimarea statului şi reducerea taxelor.

Context

Analistul Florin Câţu polemiza ieri pe blogul personal cu Daniel Dăianu pe tema efectelor reducerii cheltuielilor publice. În articolul “Scăderea datoriilor publice ar invita recesiunea din nou – Cum plătim datoriile externe contează pentru PIB”, publicat pe Contributors, Daniel Dăianu porneşte de la creşterea consistentă a datoriei externe în anii de criză (de la 18% din PIB în 2008 la 37% în prezent) şi examinează posibilitatea plăţii acesteia prin reducerea cheltuielilor publice în locul “rostogolirii” sale prin noi împrumuturi.

Cu alte cuvinte, de ce n-ar fi utilă folosirea a 2% din PIB obţinute din reducerea risipei din sectorul public (statul va genera acelaşi volum de bunuri publice cu venituri de 33% din PIB precum o făcea înainte cu 35% din PIB) pentru onorarea unor scadenţe la datoria externă? Dăianu consideră că “folosirea de economisire internă pentru plata datoriilor externe echivalează cu un export de capital care ar reduce volumul activităţii economice interne”.

Dacă economiile la buget exportate pentru plata datoriei externe ar fi compensate de intrările din absorbţia de fonduri europene sau de investiţiile străine, lucrurile nu ar trebui să îngrijoreze, subliniază oficialul ASF, care arată că rentele obţinute de pe urma sectorului public reprezintă totuşi bani care contribuie la punerea în mişcare a economiei.

Cum gradul de absorbţie de bani europeni nu a crescut semnificativ, investiţiile străine strălucesc mai mult prin absenţă, iar “economia turează cu puţine motoare (numai exportul susţine acum cererea internă, în fapt), un export de capital considerabil pentru onorarea scadenţelor ajunse la maturitate invită la o nouă recesiune”, concluzionează Dăianu, subliniind că economiile bugetare sunt totuşi necesare, dar banii ar trebui folosiţi pentru investiţii.

Câţu (“De ce scăderea cheltuielilor publice înseamnă creştere economică”) replică însă prompt: “Având în vedere multiplicatorul fiscal subunitar (cheltuieşti un 1 leu, primeşti 50 de bani înapoi), cheltuielile publice nu sunt altceva decât un transfer prin intermediul taxelor de la sectorul privat către cel public. Singurul mod de a creşte cheltuielile publice este să taxezi ori generaţia curentă ori generaţiile viitoare (prin noi împrumuturi publice), reducând astfel cererea în sectorul privat pentru generaţia curentă sau cea viitoare”.

Câţu remarcă ponderea consumului populaţiei la formarea PIB (70%) şi afirmă că o reducere a consumului sectorului public nu ar influenţa semnificativ economia, mai ales dacă această reducere ar însemna creşterea veniturilor şi implicit a consumului sectorului privat.

Concluzia sa: economia va creşte doar dacă populaţia consumă mai mult şi, cum acest lucru se poate face doar prin reducerea inflaţiei, credit sau taxe mai mici, e de dorit ca veniturile statului să fie tăiate.

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă