Ce au în comun Mario Draghi, Mario Monti şi Lucas Papademos? Noul preşedinte al Băncii Centrale Europene, primul ministru desemnat al Italiei şi noul premier grec aparţin, în grade diferite, ‘guvernului Goldman Sachs’ european. Banca de investiţii americană a ţesut în Europa o reţea unică de influenţă, sedimentată de multă vreme graţie unei plase strânse atât subterane, cât şi publice, notează cotidianul Le Monde, citat de Agerpres.
În orice concurs, e nevoie de o ierarhie. Primul loc îi revine, desigur, lui Mario Draghi, vicepreşedinte al Goldman Sachs pentru Europa între 2002 şi 2005. Numit asociat, el a fost însărcinat cu ‘întreprinderile şi statele suverane’. În această calitate, una din misiunile sale era să vândă produsul financiar ‘swap’ care permitea ascunderea unei părţi a datoriei suverane şi care a ajutat la trucarea conturilor Greciei. Urmează apoi Mario Monti, consilier internaţional al GS din 2005. Pe locul al treilea vine Lucas Papademos, recent desemnat premier al Greciei, fost guvernator al Băncii centrale elene între 1994 şi 2002, şi care a participat în această calitate la operaţiunea de trucare a conturilor realizată de GS. Administratorul datoriei elene este, de altfel, un anume Petros Christodoulos, un fost trader al firmei.
Alte două personaje cu greutate ocupă un rol de primă mărime în atacarea euro: Otmar Issing, ex-preşedinte al Bundesbank, şi Jim O’Neill, inventatorul conceptului BRICS, acronimul care desemnează pieţele emergente cu potenţial puternic de creştere /Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud/. Fost preşedinte al Goldman Sachs International, unde a rămas unul dintre administratori, irlandezul Peter Sutherland a jucat un rol cheie în salvarea Irlandei. În sfârşit, Paul Deighton, care a petrecut 22 de ani la Goldman Sachs, este director general al comitetului de organizare a Jocurilor Olimpice de la Londra din 2012.
Cu toate acestea, dincolo de aparenţe, reţeaua de influenţă care şi-a arătat puterea înaintea şi în timpul turbulenţelor politico-financiare din 2008 şi-a pierdut din eficacitate. Într-adevăr, vechile complicităţi întreţinute de foştii şefi de bănci centrale experimentaţi, mobilizaţi pentru a trage sforile, se dovedesc mai puţin utile în faţa unor politicieni sensibili la impopularitatea profesioniştilor finanţei consideraţi vinovaţi de criză.
Carnetul de adrese este util, dar nu mai este suficient de unul singur pe o planetă finnaciară complexă şi tehnică şi în faţa unei noi generaţii de industriaşi mai puţin îmbibaţi de respect pentru establishment. Şefii europeni de companii plecaţi să cucerească lumea s-au emancipat de cruciaţii marii finanţe în stil Goldman Sachs. Căutarea valorizării acţionarului, exigenţele de transparenţă a conturilor şi imperativele expansiunii în străinătate erodează ‘efectul de reţea’. În fine, deveniţi mai exigenţi în ce priveşte calitatea şi independenţa profesiei de consilier, clienţii europeni, dar nu numai, cer respectarea unei etici minimale.
În aceasta constă şi problema apropo de Goldman Sachs. Pentru că băncii îi place să îşi plaseze oamenii fără a lăsa vreodată să le cadă masca. De aceea, oamenii săi îşi ascund această filiaţie atunci când dau interviuri sau conduc o misiune oficială (cum a fost cazul lui Monti, căruia i-a fost încredinţat în 2010 un studiu asupra pieţei unice europene de către preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso).
Mario Draghi afirmă că, intrând în funcţie la GS în 2002, nu a avut nimic de-a face cu trucarea conturilor elene, orchestrată doi ani mai târziu de bancă. El a demisionat în 2005, un an înainte ca Goldman Sachs să revândă o parte a produselor ‘swap’ respective către National Bank of Greece, prima bancă comercială a ţării, condusă de fostul angajat al Goldman Sachs, Petros Christodoulos, încheie Le Monde.
