Guvernul de la Atena nu reuşeşte să scoată ţara din criza financiară: agenţia Standard & Poor’s a scăzut din nou ratingul Greciei, acesta fiind acum cel mai slab din lume. Totodată Turcia, vechiul duşman, a ajuns o forţă politică şi economică redutabilă, arătând întregii lumi că islamul şi democraţia pot funcţiona împreună.
Leagănul civilizaţiei europene, Grecia, scârţâie din ce în ce mai amenin-ţător; drama inventată de strămoşi pare să fi devenit starea normală a poporului din sudul Balcanilor, şi nu trece aproape nici o zi fără ca o nouă ştire să zguduie şi puţina încredere pe care grecii o mai au în iscusinţa guvernului lor de a scoate finanţele statului din situaţia dezastruoasă în care se află. Dacă pentru unii ştirea că statul grec va fi nevoit să îşi vândă proprietăţile pentru a face rost de capital este un prilej de ironie sau chiar batjocură („Noi vă dăm bani, voi ne daţi Corfu” titra recent tabloidul german Bild), pentru cetăţenii greci situaţia pare să devină din ce în ce mai fără de ieşire.
CCC este ratingul actual al Greciei, stabilit de agenţia Standard&Poor’s – cel mai slab din lume, sub Pakistan, Jamaica sau Ecuador, ţări care se confruntă şi ele, totuşi, cu probleme economice (şi sociale) majore. Grecia este despărţită doar de puţini paşi de ratingul D – adică falimentul statului. Protestele guvernului de la Atena, care a acuzat S&P că nu a ţinut cont nici de recentele tratative purtate cu Banca Centrală Europeană, Fondul Monetar Internaţinal şi Comisia Europeană, nici de măsurile agresive de austeritate luate în ultimele luni, nu au reuşit să înlăture grijile posibililor investitori – şi anume că Grecia ar intra în incapacitate de plată în momentul în care celelalte state membre ale zonei euro ar înceta să o susţină. Iar această susţinere este mai mult decât precară: este greu de imaginat că guvernul german al Angelei Merkel ar putea să intre în anul electoral 2013 cu această piatră de moară, care este ajutorul acordat Greciei, atârnată de gât – în condiţiile în care alegătorii deja au pedepsit partidele de guvernământ, în mai multe alegeri regionale, pentru poziţia considerată prea tolerantă faţă de presupusa incapacitate a guvernului de la Atena de a lua măsuri fiscale dure.
Protestatari lipsiţi de alternativă
Poporul grec, pe de altă parte, este deja îndeajuns de disperat de austeritatea impusă de guvern: după ce, iniţial, toate partidele din parlament, dar şi principalele sindicate, au susţinut reformele guvernului, acum din ce în ce mai puţini sunt convinşi de funcţionali-tatea acestora. Ieri, străzile Atenei au fost împânzite de zeci de mii de demonstranţi care cereau renunţarea la măsurile de austeritate (cele mai recente prevăd ridicarea mai multor impozite, tăierea anumitor cheltuieli şi un nou val de concedieri ale bugetarilor) – fără să aibă nici ei însă un alt plan. Oricum, nu este sigur că noul pachet de măsuri, care ar economisi alte 6,5 miliarde euro, va fi adoptat în parlament; guvernul condus de Giorgos Papandreou are o majoritate de cinci parlamentari, însă cel puţin unul dintre aceştia a anunţat că va vota împotriva noilor măsuri.
Pe de altă parte, grecii nu sunt câtuşi de puţin nevinovaţi de situaţia dramatică – aproape tragică, chiar – în care se află acum ţara lor. Economia subterană, estimată la 98,62 miliarde dolari, însumează 29,9% din Produsul Intern Brut – cea mai mare pondere în statele membre ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică. Aproape 100 miliarde de dolari neimpozitabili sunt o sumă gigantică, mai ales într-o ţară în care impozitele sunt oricum mici (cel pe venit şi avere este, de exemplu, 15,9%; în Germania, acesta este de 24,4%) şi evaziunea fiscală este socotită de mulţi cetăţeni aproape o datorie; dacă ea nu ar exista, sunt de părere analiştii economici, Grecia ar avea un excedent bugetar în loc de uriaşul deficit care ameninţă să dărâme finanţele naţionale.
O alta dintre multele probleme este politica clientelară practicată de toate partidele care s-au perindat la putere în ultimii ani; astfel, fiecare nou guvern – dar şi câştigătorii alegerilor locale – a împărţit susţinătorilor săi funcţii plătite de la bugetul statului, mulţi dintre aceşti „bugetari” primind un al 13-lea şi 14-lea salariu chiar şi după izbucnirea crizei. Pe acest fond, protestele populaţiei vin târziu, poate, din păcate, chiar prea târziu; după ce au profitat din plin de particularităţile culturii politice greceşti fără să se întrebe cine va plăti în final nota de plată, acum, când aceasta a sosit, grecii refuză să îşi dea seama că aceia care au umflat-o au fost chiar ei.
Erdogan, noua vedetă a Orientului Mijlociu
În timp ce omologul său grec se confruntă cu probleme din ce în ce mai greu de rezolvat, prim-ministrul turc Recep Tayyip Erdogan se află în culmea gloriei, după ce în weekendul trecut partidul său, AKP (Partidul Jus-ti-ţiei şi Dezvoltării), a obţinut o victorie triumfală în alegerile parlamentare, întrunind 49,91% din voturile turcilor. Acesta este al treilea succes consecutiv al lui Erdogan, după ce în 2002 AKP obţinuse 34,28% şi în 2007 46,6%.
Deşi Erdogan nu dispune de majoritatea de două treimi necesare unei schimbări a consti-tu-ţiei (una dintre ţintele lui Erdogan pentru anii care urmează), totuşi rezultatul alegerilor a mulţumit pe toată lumea: AKP se află în continuare în ascensiune, adversarii democraţi se numără şi ei printre câştigători, înregistrând un plus de 5%, iar partidul kurzilor a intrat în parlament prin mai mulţi candidaţi independenţi – ceea ce a liniştit ţările din Uniunea Europeană îngrijorate de absenţa acestei minorităţi pe scena politică din Turcia.
Victoria lui Erdogan nu este întâmplătoare şi nu se datorează probabil nici campaniei relativ virulente condusă de acesta, ci în special ascensiunii economice uimitoare realizată de Turcia în ultimii ani. Astfel, în 2010 economia Turciei a crescut cu 9% (pe locul doi în lume după China), devenind astfel a 17-a din lume ca mărime. Multe industrii importante s-au dezvoltat în regiuni mai sărace, cum ar fi Anatolia, unde aproape toate marile firme de jeanşi îşi produc stofa, dar unde au apărut şi multe companii producătoare de mobilier pentru Europa. De asemenea, companiile turceşti operează nu numai regional, ci mondial – multe proiecte de construcţii din Orientul Mijlociu fiind conduse de firme turceşti şi cu aportul forţelor de muncă din Turcia. Iar compania aeriană Turkish Airlines a devenit, în ultimii ani, o forţă globală, transformând aeroportul din Istanbul (cel mai mare oraş european) într-o placă turnantă care uneşte Europa şi Asia.
Probleme de viitor
Riscul principal pentru economia Turciei îl reprezintă „supraîncălzirea”, adică o creştere nesustenabilă – creştere pe care ministrul de Finanţe, Mehmet Simsek, încearcă să o reducă, declarând însă despre ea, conform revistei The Economist, că este „nu supraîncălzită, ci doar foarte fierbinte”. O altă problemă cu care se confruntă Turcia este deficitul comercial, importurile însumând în 2010 cu 8% mai mult decât exporturile. Însă deşi aceste probleme sunt serioase şi pot crea dificultăţi majore în viitor, până acum atât Erdogan, cât şi miniştrii săi par să le poată face faţă.
Prioritatea principală a lui Erdogan va fi însă schimbarea constituţiei. Cea actuală datează din 1982 şi a fost scrisă de către generalii aflaţi la acea vreme în fruntea regimului militar; o nouă constituţie ar putea completa tranziţia către democraţie, drum pe care Turcia se află însă oricum: nici un for internaţional sau organizaţie neguvernamentală nu a contestat validitatea alegerilor, care au fost libere şi corecte – ba chiar au adus, pentru prima dată după 50 de ani, un creştin în parlamentul turc. O constituţie în care drepturile minorităţilor ar fi stabilite clar şi irevocabil ar putea deschide totodată poarta Turciei către Uniunea Europeană. Dacă la alegerile recente ar fi avut drept de vot şi populaţia celorlalte state din Orientul Mijlociu, este foarte probabil că Erdogan ar fi obţinut un rezultat şi mai bun: succesul Turciei a fost observat şi în ţările vecine şi este un motiv de mândrie pentru mulţi musulmani – mai ales faptul că premierul turc a reuşit să păstreze caracterul religios al partidului, fără să renunţe însă la democraţie şi capitalism. Desigur, la această admiraţie a contribuit şi faptul că Erdogan este un critic acerb al Israelului şi un susţinător al cauzei palestinienilor.
Jurnalistul Mustafa Akyol nota în cotidianul turc Hürriyet că „AKP s-a concentrat pe modernizarea Turciei, creând mai multă bogăţie” – o paradigmă nouă în politica turcă. Poporul său pare mulţumit de ea – şi probabil şi de ratingul stabilit de Standard & Poor’s: BB, cu prognoză pozitivă.
Sub Erdogan, acest rating a fost ridicat deja de patru ori.
