„Criza te ajută să-ţi faci mai mulţi prieteni”

Care sunt marile evenimente ale ediţiei de anul acesta?
Cristina Modreanu: Evenimentul principal este prezenţa în programul festivalului a celor mai bune producţii româneşti realizate în toată ţara. Faptul că teatrele din ţară pot veni în turneu la Bucureşti este un eveniment în sine, date fiind condiţiile financiare în care funcţionăm în acest moment. Pe lângă asta, avem în festival creaţii ale unora dintre cei mai apreciaţi regizori din noul val european – Romeo Castelucci, Krysztof Warlikowski, Rodrigo Garcia – dar şi nume ce ţin deja de istoria teatrului, precum Lee Breuer, Matthias Langhoff, Billy Cowie. De asemenea, cel mai nou spectacol al lui Silviu Purcărete, o coproducţie internaţională a mai multor companii şi festivaluri, „Regele moare” de Eugene Ionesco – e un alt eveniment pe care sunt sigură că îl aşteaptă mulţi spectatori.

Dar evenimentele care se adresează în mod special oamenilor din teatru?
C.M.: Seria de conferinţe a FNT 20 este un punct important din program, special gândit pentru oamenii de teatru, care au nevoie de cât mai multe întâlniri şi de cât mai multă informaţie pentru a evolua. Tot lor le-a fost dedicată încă de acum trei ani Colecţia FNT, în care apar cărţi de specialitate: anul acesta vor fi traduse „50 de regizori-cheie ai secolului 20″ editată de pres­tigioasa editură britanică Routledge, respectiv „Kantor” de Michal Kobialka, un studiu căruia îi vor corespunde în program o conferinţă a profesorului Kobialka, proiecţii cu spectacolele lui Kantor şi o expoziţie de fotografie din spectacolele acestuia – toate incluse în ceea ce am putea numi un „moment Kantor”, aşa cum anul trecut am avut un „moment Grotowski”. Trebuie să ştim nu numai care sunt vocile cele mai noi din teatrul lumii, ci şi care au fost înaintaşii lor.

La ediţiile 2009 şi 2010 ai avut şi ghini­onul de a face festivalul în plină criză economică. A schimbat asta ceva în modul de abordare/organizare a festivalui? La ediţia de anul acesta artiştii vor fi plătiţi?
C.M.: Ghinionul despre care vorbeai s-a transformat cumva în reversul său, pentru că m-a ajutat – cel puţin pe mine personal – să înţeleg mai bine că trebuie să fim mobili şi să regândim creativ pro­iectele la care lucrăm, căutând soluţii care să acopere golurile provocate prin „evadarea statului” din rolul său de susţinător al culturii şi educaţiei. Ceea ce mediul artistic ar trebui să aştepte şi să ceară de la stat nu este finanţarea, eventual la nivelul din anii de vârf economic 2007 şi 2008 – asta nu va mai fi posibil mult timp de aici înainte – ci un cadru legal şi administrativ care să uşureze iniţiativele culturale, în loc să îngreuneze permanent munca organizatorilor lor. Revenind la întrebare, criza m-a făcut să gândesc parteneriate care nu existau până atunci, în funcţie de evenimentele pe care le doream în festival. Era esenţial să putem invita programatori interna­ţio­nali – aşa că am propus în 2009 un parte­neriat Institutului Cultural Român, care a funcţionat atât de bine încât va continua nu numai în acest an, ci şi de-acum înainte, în baza unui acord încheiat între ICR şi UNITER. Apoi, am strâns relaţiile cu toate institutele culturale, ceea ce ne-a ajutat anul trecut să avem, în ciuda crizei, un invitat din afara ţării, graţie Institutului Francez, care este şi în 2010 alături de noi, aşa cum sunt, cu contribuţii importante, şi Institutul Cultural Polonez şi British Council. Criza te ajută să-ţi faci mai mulţi prieteni, prefer să văd partea ei bună. Şi da, anul acesta ne-am repliat după şocul din 2009 şi vom plăti artiştii români din festival, ceea ce sper că se va întâmpla mereu de-acum înainte.

De ce ai renunţat la secţiunea separată dedicată independenţilor?
C.M.: FNT prezintă realitatea contemporană a teatrului românesc, iar în acest moment teatrul românesc e alcătuit din spectacole realizate fie în regim indepen­dent, fie în sistemul de producţie finanţat de stat. Nu văd de ce le-am împărţi în secţiuni separate, când doar sistemul de producţie e diferit, de multe ori până şi actorii şi regizorii fiind aceiaşi.
Această „departajare” s-a menţinut din inerţie şi cred că e momentul, după 20 de ani de tatonări, de confuzie, să renunţăm la ea. Mai ales că, în ultima vreme, am găsit în teatrul independent producţii mai autentice şi mai bine realizate decât în teatrul de stat, unde resorturile au ruginit în bună măsură. Iar rugina – se ştie – nu e favorabilă artei în nici un fel şi nu poate fi curăţată uşor, nici măcar cu bani din subvenţia asigurată de stat. Cred că ar trebui să încetăm să punem etichete ce ţin numai de modul de producţie când e vorba de spectacole şi să le judecăm – sau să le premiem – pentru ceea ce sunt. Publi­cului nu-i pasă cum sau cine a produs un spectacol, ci numai cât de bun este el, dacă îl interesează, dacă îl atinge în vreun fel. E adevărat că spectacolele realizate în regim independent sunt mai „mici”, uneori nu au decor, de cele mai multe ori au puţine personaje, dar conţin adesea mai multă dedicaţie şi sens decât celelalte, aşa că ar trebui apreciate cu atât mai mult, nu puse într-un sertar separat.

Biletele au preţuri speciale? Mai păstraţi vânzarea de bilete online? Anii trecuţi a funcţionat cumpăratul online?
C.M.: Biletele pentru FNT ar fi trebuit să aibă preţuri speciale, fiindcă e vorba de un eveniment amplu, costisitor. Din păcate, nu se poate, fiindcă festivalul neexistând ca entitate juridică nu poate emite propriile bilete. Aşadar, preţurile vor fi cele practicate de teatre.
Păstrăm, desigur, vânzarea de bilete on-line care a început doar din 2008, ca un experiment şi a crescut în 2009, fără a atinge însă nivelul pe care speram noi să-l atingă, ca să putem convinge mai uşor directorii de teatre că a venit momentul să folo­seas­că internetul în relaţia cu spectatorii. E o problemă de obişnuinţă. Bilete.ro e par­tenerul cu care ne-am aliat ca să schimbăm mentalitatea în această privinţă şi sper să continuăm şi în acest an.

Eşti în ultimul an al mandatului de selecţioner. Cum a fost toată această experienţă? Ce crezi că ţi-a ieşit şi ce nu în aceşti 3 ani ?
C.M.: A fost o experienţă extraordinară, în ciuda tuturor dificultăţilor de parcurs. Am reuşit în bună parte ceea ce mi-am propus: în principal să contribui la „updatarea” teatrului românesc, prin prezentarea spectacolelor semnate de noi nume din teatrul lumii şi prin recuperarea, prin cărţi, conferinţe, proiecţii, a acelor capitole peste care noi am sărit din cauza izolării produse de comunism. Nu trebuie uitat că dezvoltarea teatrului românesc nu a fost una organică, prin urmare încă mai avem multe de recuperat. Apoi, aşa cum se poate vedea din materialele detaliate de pe site-ul FNT, am avut multe rezultate bune în încercarea de promovare a teatrului românesc (motivul pentru care am numit secţiunea principală „Romanian Showcase”): spectacole invitate în festivaluri internaţionale, cărţi şi reviste în limbi străine dedicate teatrului românesc, prezentări, contacte, declanşarea unor parteneriate care vor da rezultate şi în viitor. Acesta e un proces de durată însă şi recunosc că eu, fiind o persoană nerăbdătoare, aş fi vrut mai multe rezultate. Am deschis o poartă pentru tineri în cadrul unui eveniment perceput ca fiind „rezervat” celor consacraţi, iar faptul că aproape toate numele incluse în secţiunea Debut din 2008 încoace şi-au continuat drumul şi lucrează în teatrele din România înseamnă că această idee a dat roade. De asemenea, mă bucur că am lăsat în urmă parteneriate serioase, de înalt nivel, care vor continua, sunt convinsă, în beneficiul FNT, indiferent de cine va îndeplini această funcţie în anii următori. Aşa cum şi eu am preluat unele lucruri bune de la Marina Constantinescu, fostul selecţioner, sper ca şi viitorul selecţioner să preia unele dintre lucrurile începute de mine, ca să nu trecem mereu, din nou şi din nou, prin acel „nivel zero”, care ne împiedică să dăm continuitate proiectelor noastre, numai fiindcă nu avem tăria să recunoaştem oneste ceea ce au reuşit alţii.
Ce n-am reuşit: Să implic FNT într-o coproducţie internaţională – asta pentru că festivalul nu are în spate o structură independentă, ceea ce îl ţine pe loc în multe privinţe. Să conving instituţiile cu care lucrăm – în special cele de stat – că un asemenea eveniment trebuie organizat din timp şi că pentru el se lucrează un an întreg, nu pe ultima sută de metri, în sistem „hei-rup”. Să schimb mentalitatea generală a celor care aşteaptă invitaţii gratuite „ca pe vremuri”. Şi nici n-am reuşit să mulţumesc pe toată lumea, dar asta nici nu mi-am propus. Controversele din ultimii ani pe marginea FNT sunt un semn că acesta a fost un eveniment viu, într-o lume în care teatrul e mereu în mişcare.