Fotoreporterul Emanuel Tânjală expune în această perioadă la Academy of Fine Arts din Lynchburg – Virginia o serie de imagini surprinse în satele româneşti în anii ’70-’80.
Artistul, stabilit în Statele Unite, şi-a dedicat o mare parte a carierei sale satului românesc. În interviul acordat RL, Emanuel Tânjală vobeşte despre impactul fotografiilor sale asupra americanilor şi despre schimbările din lumea rurală românească în ultimele decenii.
Cum receptează americanii „satul românesc”?
Emanuel Tânjală: Desigur că nu ştiu prea multe despre România şi despre viaţa românilor, dar sunt cu siguranţă curioşi să vadă ceva atât de diferit. America e o mare fermă, cum îmi place mie să spun, iar viaţa la ţară nu le e tocmai nefamiliară americanilor. Dar satele de aici nu seamănă cu cele româneşti. Drumurile sunt drepte ca-n palmă, casele mari, cochete, ordonate, nu găseşti buruieni crescute la marginea drumurilor, iar ţărani coborând de la deal cu căruţe pline cu fân sau vaci păscând pe şanţ n-ai să vezi în veci.
Am expus fotografiile la galeria Academiei de Artă din Lynchburg ca să le arăt „vecinilor” mei satele româneşti şi oamenii lor. Americanii sunt foarte interesaţi şi receptivi la nou. Nu îi mai poţi aduce într-o galerie cu fotografii făcute la asfinţit sau cu oameni pe care ei îi întâlnesc în fiecare zi. Ar fi trebuit să aştept doi ani până să pot expune aici, dar ţăranii români au fost, se pare, fascinanţi pentru curator, care a decis să-i pună pe pereţi imediat. Nu ştiu cum receptează americanii satul românesc, dar ştiu că sunt foarte pretenţioşi la fotografie (şi la artă în general) şi că nu pot fi mulţumiţi cu orice.
„Americanii au fost încântaţi de fotografii, copleşiţi de tristeţea personajelor”
Care a fost reacţia publicului, au fost fotografii anume care i-au impresionat?
E.T.: Am fost surprins şi de numărul vizitatorilor, şi de atenţia cu care studiau această lume total nefamiliară lor. Mergeau cu încetinitorul prin faţa fotografiilor mele şi le analizau serios. Au fost acolo tineri şi oameni în vârstă, studenţi şi familii cu copii, câţiva oameni de vază ai oraşului, artişti, dar şi necunoscuţi. Au fost impresionaţi în mod diferit de fotografii. Venind din medii atât de diverse, era de aşteptat ca reacţiile să fie diferite. Majoritatea s-au declarat încântaţi de fotografii, dar copleşiţi de tristeţea personajelor mele. Unii vedeau acolo sărăcia, alţii pitorescul, unii vedeau viaţa ţăranilor români ca pe o condiţie impusă, alţii o priveau ca pe o alegere personală de a a avea un trai simplu. Arthur Vaughn, care este şi el fotograf, mi-a spus că s-a simţit la expoziţie ca şi cum ar fi fost alături de oamenii din fotografie. Că a fost foarte mişcat de ce a văzut. Ceva asemănător mi-a scris o mare doamnă a oraşului, Lydia Langley, care a mărturisit că a lăcrimat văzând această lume. Pot să mă declar mulţumit că am reuşit să transmit o stare anume prin aceste fotografii. Americanii au privilegiul de a trăi o viaţă mult mai liniştită decât oamenii din România, dar nu sunt superficiali sau indiferenţi. Această expoziţie a fost pentru mine o altă ocazie de a vedea că, odată expuşi unor imagini diferite despre viaţă, există rezonanţă din partea lor. E greu să înţeleagă în profunzime situaţia oamenilor din fotografii, dar pe cei mai mulţi i-am simţit sensibilizaţi de ceea ce vedeau.
M-am bucurat să o am alături la vernisaj pe soţia fostului ambasador american la Bucureşti, Sheilla Rosapepe. Mi-a mărturisit că, dacă nu ar fi avut experienţa românească, probabil fotografiile expuse i s-ar fi părut cu adevărat misterioase, vorbind despre o lume aproape incredibilă. De altfel, mai multe persoane m-au întrebat dacă fotografiile sunt actuale. Pentru expoziţia aceasta, am ales numai imagini alb-negru din perioada ‘70-’80. Nu mi-am propus să prezint tradiţii româneşti, ci stări. Stări specifice acelui loc, cum este fotografia mea preferată – bătrâna care îşi acoperă gura cu palma, într-un gest pe care o americancă l-a descris astfel: „Râd, ca să nu încep să plâng”. Este un gest pe care nu îl vei vedea în America şi care spune multe.
Cât de greu este pentru un artist român să expună într-o galerie americană?
E.T.: Dacă îţi spun că este foarte greu, ar părea că mă umflu în pene. Dacă îţi voi spune că nu prea are şanse, nu ştiu, dar pot să îţi spun că sunt foarte pretenţioşi cei care te aleg şi te acceptă. Fotografia este o artă solidă în America şi ei au destui artişti fotografi foarte buni. Trebuie să îi sensibilizezi cu unicitatea ta, să nu semene cu ce au mai avut ei expus în galeriile pe care le conduc. Am avut şansa sa le arăt fotografii din America, din Italia şi i-am înfrânt cu portretele de ţărani pe care i-am trecut graniţa fără paşapoarte.
Când şi unde au fost realizate fotografiile ?
E.T.: Este munca mea din perioada de dinainte de ‘80. Sunt fotografii care mi-au marcat tinereţea şi mi-au transmis acest virus de care nu am mai putut scăpa. Mi-a plăcut să cutreier România şi să o surprind pe furiş. Am vrut să fotografiez o Românie mai puţin cunoscută, poate chiar nevăzută, şi să înregistrez ceea ce simţeam că e unic sau că se va pierde. Sunt fotografii din Ţara Vrancei, a Haţegului, a Maramureşului, a Pădurenilor, a Momârlanilor, a Rudarilor.
Cine sunt ţăranii surprinşi în imaginile tale, le cunoşti povestea?
E.T.: Ţăranii aceştia sunt oamenii care îmi erau dragi în „puşcăria comunistă” pe care o împărţeam. Fiecare fotografie vine de la o poveste publicată în acea perioadă. Erau poveşti pe care încercam să le înghesui în reviste, într-o perioadă în care se spunea că totul este superb. Multe dintre ele s-au izbit de cenzura comunistă şi le-am păstrat cumva ilegal. Într-o deplasare într-un sat din Suceava, am văzut o bătrână stând la gard, cu capul pe mâini. După ce am făcut câteva fotografii de la distanţă, m-am apropiat de ea şi am intrat în vorbă. Mi-a spus că are şase copii plecaţi la oraş şi aşteaptă să vină măcar unul să o vadă, că de un an nu îi mai văzuse şi că trăieşte numai cu dorul lor. Într-un alt cadru, un ţăran obosit de drum s-a aşezat pe pământ, la marginea unui podeţ, şi-a pus alături legătura mare de lemne pe care o cărase în spate. O familie de americani, Jessie şi Mark Tompson, mi-au scris în impresiile de la expoziţie că fiecare fotografie pare un capitol de carte. Le-a plăcut mult fotografia unei bătrâne cu care călătoream în acelaşi compartiment de tren, şi care priveşte în gol pe fereastră. Au asemănat-o unei Madone. Nu-i ştim povestea, dar ne-o putem imagina, pentru că oamenii aceştia au multă expresivitate. Dacă am vreun merit, este acela de a nu-i fi deranjat. Am încercat mereu să fiu discret, să nu le invadez spaţiul, cu toată încărcătura emoţională din jurul lor. În satele din România eu mi-am încărcat bateriile şi asta îmi lipseşte aici, dincolo de Ocean.
„Ţăranul a fost o specie abandonată”
Cum crezi că va arăta satul românesc peste 20 de ani?
E.T.: Eu nu sunt antropolog sau prooroc, dar nu cred că se pot întâmpla schimbări majore în bine. Trăim într-o ţară în care satul şi locuitorii lui au fost o bătaie de joc a celor de la conducere. Ţăranul a fost o specie abandonată, care a avut totuşi puterea şi înţelepciunea să se descurce singură. În 1970, am văzut-o pe mătuşa mea din Ţifeşti, Vrancea, căreia statul îi luase 10 hectare de vie nobilă, o cramă cu budane imense, o trăsură superbă, cu doi cai arabi negri, chiar şi pianul din casă, am văzut-o deci furând struguri de la CAP, de pe proprietăţile care îi fuseseră furate. Am văzut-o plângând şi furând. Scuza ei era că ia struguri de pe pământul ei! Cum se mai pot schimba aceşti oameni? Cine să schimbe faţa mohorâtă a satului românesc? În Vrancea, de exemplu, Oprişan este tartorul politic, dar nu are nici o legătură cu viaţa ţăranului, pentru care nu are nici un fel de înţelegere. Ţăranul este doar o unealtă măruntă pe care el o foloseşte la alegeri. Ce evoluţie poate fi în condiţiile astea? Sper totuşi că satul va şti cumva să se conserve. Că nu se va lăsa dominat de kitsch, care l-a năpădit tot mai mult. Ţăranul are o înţelepciune aparte, a omului care are timp să reflecteze, a cărui întâlnire zilnică cu mediul îl construieşte diferit de „modernii” de la oraşe. Sincer, aş dori măcar drumuri bune pentru lumea aceea minunată.
Înainte de ‘89 ai lucrat pentru „Satul socialist”. Cum arată acum „satul capitalist”?
E.T.: Mi se pare un joc, o farsă alăturarea acestor cuvinte. Satul socialist a fost o batjocură. Iar a spune „satul capitalist” este ca şi cum i-ai spune lui Becali de cartea lui Iov. Crezi că este cineva capitalist în România? Dacă te duci în Oaş, la Certeze, unde înainte de revoluţie era un sat-muzeu, o bijuterie arhitectonică de la ţară, acum vezi numai vile mitocăneşti. Sărmanii urmaşi ai oşenilor, trecuţi prin Italia sau alte ţări europene, au dărâmat istoria unui sat şi au adus pe faţa pământului un monstru „modern”! Capitalismul nu înseamnă dughene la marginea drumului, mese de plastic, PET-uri aruncate pe străzi ori „şmecheri” care scuipă pe stradă, la vedere. Un capitalist american ar fi terifiat de acest sat românesc „capitalist”. Satul românesc se vulgarizează, nu se modernizează. În loc să invităm străinii în case tradiţionale, facem turism rural în vile oribile, amplasate în locuri de vis.
Când vei expune în România?
E.T.: Prin 2000, Mihai Oroveanu, directorul expoziţiilor din România, mi-a spus că vrea să îmi organizeze o expoziţie retrospectivă şi că ar trebui să o pregătesc. M-am apucat de selecţie, am cheltuit bani buni să măresc şi să înrămez fotografiile. Şi acum stau înrămate, aşteptându-l pe cel care a devenit prea mare, încât a uitat ce a vorbit. Dacă cineva mă va invita în România, nu pot refuza. Până atunci, expun pentru americani. Cei care mă cunosc ştiu că sunt cu gândul permanent la locuri din ţară, dar românii sunt prea ocupaţi să se întreacă în posesii, încât nu mai au timp şi ochi pentru altceva. Eu însă îi duc pe ţăranii mei prin lume, pe unde am ocazia, şi nu mădezic de ei. Îi văd cum stau pe pereţii galeriei, în faţa americanilor cocheţi, fără nici un fel de complexe.
